„Matei e tare la română”, se lăudau părinţii, pe când era în clasele primare. Tot atunci a compus şi primele poezii. Uneori, mărturisește, scria pentru a uimi, pentru a incita, dar şi pentru că era îndrăgostit. „Nu există o singură cauză când începe un om să scrie şi să creadă în literatură. Sunt o mie de motive, o mie de fire care se strecoară undeva şi declanşează o avalanşă”, povesteşte scriitorul Matei Vişniec.
Păstrează și astăzi numere din revista Cutezătorii, din Luceafărul, în paginile cărora și-a văzut pentru prima oară numele publicat, și amintește deseori de cel care l-a făcut cunoscut, poetul Virgil Teodorescu.
„Eu chiar am vrut să devin scriitor, să fiu recunoscut, să scriu pentru ceilalţi, să public cât mai mult şi să intru în competiţia literară. Bucureştiul mă fascina atunci, nici măcar nu visam să ajung la Paris”.
Matei Vişniec este al doilea dramaturg român care a reuşit să se impună în lumea conservatoare a teatrului francez, după Eugen Ionescu. Asta după ce primele sale piese de teatru au fost interzise de cenzură. Niciuna nu a fost pusă în scenă înainte să părăsească România. Figura pe o listă neagră, pentru că textele nu respectau criteriile literaturii socialiste. Demontau, demolau prostia, imbecilitatea sistemului totalitar și gândirea unică. Matei Vişniec s-a hotărât să plece în Franţa, în 1987, după ce piesa „Cu caii la fereastră”, care urma să fie pusă în scenă la Teatrul Nottara, a fost interzisă de cenzură cu o seară înainte de premieră.
Când a ajuns la Paris prima oară, s-a dus dus în cartierul Montparnasse să bea o cafea în La Rotonde, locul unde se întâlneau Sartre, Modigliani, Picasso. A cerut imediat azil politic şi a devenit jurnalist, mai întâi la BBC şi apoi la Radio France Internationale unde mai lucrează încă.
Astăzi cele mai multe teatre din ţară numără în repertoriul lor cel puţin un text scris de el, iar la Suceava există o instituţie care îi poartă numele, „Teatrul Matei Vişniec”.
Piesele sale se joacă în peste 30 de ţări şi sunt traduse în tot atâtea limbi străine, în întreaga lume, de la Paris la Tokyo, Milano, Stockholm, Londra sau Berlin. Roman, eseu publicistică, piese de teatru, Matei Vişniec scrie tot timpul, dintr-o dublă ipostază, a scriitorului şi a jurnalistului. Spune că „materia jurnalistului este mizeria umană, pe când scriitorul îşi poate permite luxul de a fi mai optimist”.
Teatrul i-a deschis uși care păreau imposibil de atins. A scris despre femeile violate din Bosnia, despre migrație, despre război și terorism. Dezamăgit de Occident, speră într-o reformare a Uniunii Europene și în redobândirea încrederii în instituțiile ei. Despre declinul Occidentului scrie în cel mai recent volum pe care îl semnează, „Ultimele zile ale Occidentului”.
Matei Vişniec nu s-a simțit vreodată reprezentat de un singur partid politic și spune că în România zilelor noastre corupția a devenit insuportabilă, iar șansele pentru un viitor mai bun rămân cultura și educația.
Diana Joicaliuc: Domnule Matei Vişniec, cum arată „Ultimele zile ale Occidentului”?
Matei Vișniec: Această carte este mai degrabă despre ultimele zile ale încrederii noastre în Occident. Tot ceea ce vedem în materie de proiect de societate, în Occident şi în ţările care s-au eliberat de comunism şi de totalitarism, după 1989, nu este deloc o imagine optimistă. Şi atunci te întrebi dacă există oare un plan precis sau se navighează în funcţie de interesele comerciale sau economica ale unora, în funcţie de capriciile unor personalităţi, de apariţia unor figuri puternice care provoacă nişte hiatusuri în respiraţia civilizaţiei, cum este Donald Trump? Ştiţi încotro vă îndreptaţi, atunci când declanşaţi voi, occidentalii, războaie precum cele din Iraq, Afghanistan sau Libia aţi ştiut cu adevărat ce faceţi? Cunoaşteţi istoria celorlalte popoare? Sunt întrebări la care încerc să răspund uneori ca jurnalist, alteori ca scriitor.
Cum a fost primul contact cu Occidentul? Prima zi în Occident, atunci când după mari eforturi aţi reuşit în 1987 să obţineţi un paşaport?
Matei Vișniec: Îmi amintesc că nu-mi venea să cred că trec graniţa. Când am ajuns în Ungaria, eram sigur că mă vor opri şi mă vor întoarce. Am ajuns totuşi la Budapesta, am luat trenul spre Viena, iar când am coborât în gară am simţit că s-a schimbat peisajul. Grădinile, câmpurile, totul era diferit. Parcă aici plantele creşteau cu mai multă bucurie. Era uluitor acest peisaj al naturii, mult mai îngrijit decât în România. Când am ajuns, în cele din urmă la Paris, am ştiut că e locul în care vreau să realizez ceva. Mă simţeam atât de încrezător, mai ales pentru că ajungând aici, ajungeam într-un fel la mine acasă, într-o patrie mentală. Recunoşteam totul, ştiam acest Paris din lecturi, de unde şi încrederea mea în literatură. Cunoşteam atâtea despre scriitorii francezi, despre curentele literare, despre istoria Franţei, încă de la Alexandre Dumas. Aveam fantasmele mele, citisem despre cartierele mitice, Montmartre, Montparnasse şi prima mea dorinţă a fost să merg să beau o cafea în „La Rotonde”, îmi imaginam că poate aveam să întâlnesc fantoma lui Sartre sau a lui Picasso. Aveam aceste fantasme culturale fiind hrănit cu o cultură care funcţiona la vremea aceea. Locuiesc de 31 de ani la Paris şi mi se pare incredibil.
În „Ultimele zile ale Occidentului” există şi o parte de memorialistică, vorbiţi despre Rădăuţi, despre evreii din oraşul natal, despre antisemitism, dar povestiţi de asemenea şi despre Mioriţa, şi nu e vorba despre cea din manualele şcolare, ci despre Radioul Mioriţa la care părinţii dumneavoastră ascultau Radio Europa Liberă. Ce mai înseamnă astăzi pentru dumneavoastră Occidentul şi cum vă raportaţi la el?
Matei Vișniec: Occidentul a fost pentru noi o zonă de fantasme colective, aş spune chiar radicale, în sensul că au fost lipsite de aparat critic. Poate dacă atunci comuniştii ar fi lăsat mai multă libertate de circulaţie, oamenii nu ar mai fi avut acele fantasme teribile. Îmi amintesc ce poveşti se spuneau când venea cineva din Occident! Totul era într-o notă absolută, nimeni nu spunea că aici poţi să fii şomer, să trăieşti din ajutoare sociale, sau chiar să te scufunzi pentru că Occidentul este şi el viaţă cu toate contradicţiile sale.
Noi, fiind atunci ca într-un soi de închisoare, am idealizat Occidentul. Nu e grav, sunt fenomene psiho-sociale care au loc dintotdeauna. Fiecare fantasmează pe bunăstarea vecinului. Sunt clişee şi ,într-un fel, mi-am dorit să le demontez. Uneori am impresia că Occidentul ştie ce are de făcut, dar este incapabil să mai asculte şi opiniile altora.
Aţi scris acest volum după cele două atentate teroriste care au zguduit Franţa în ultimii ani. De unde vine această „rinocerizare a oamenilor”, aşa cum o numiţi dumneavoastră?
Matei Vișniec: Am mari îndoieli în privinţa societăţilor multiculturale, care sunt, într-un fel, un laborator fascinant, un amestec uluitor de culturi, de rase, de sensibilităţi, de religii. Atunci când funcţionează, multiculturalismul este o proiecţie a viitorului. Cineva a luat planeta în mână şi o agită ca pe un cocktail şi societatea de mâine va fi aceasta a amestecului. Partea bună a acestei societăţi este că oamenii nu vor mai avea motive să creeze mari grupuri de interese care să se lupte până la masacre cu alte grupuri. De exemplu, în timpul Primului Război Mondial, câteva milioane de soldaţi francezi, născuţi în Franţa s-au luptat cu un grup de soldaţi germani, ei înşişi germani compacţi. Aşadar, două rase, două popoare, două forme de puritate socială care au generat nişte masacre şi nişte ani îngrozitori. Poate că dacă societăţile se amestecă nu vom mai avea niciodată astfel de masacre. Este unul dintre motivele pentru care Europa se construieşte şi societatea pluriculturală este o şansă.
Apar însă îndoielile, atunci când vezi că din interiorul acestor societăţi se ivesc nişte oameni care urăsc societatea în care s-au născut, care refuză să-i accepte valorile, cum ar fi egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei, democraţia, laicitatea ca spaţiu public. Mă refer la teroriştii care au acţionat în Franţa şi care erau născuţi pe teritoriu francez, în comunităţile musulmane. Sunt oameni care nu s-au integrat, n-au iubit Franţa şi care nu au vrut să accepte că există o cultură comună cum este cea laică şi republicană. S-a ajuns la crimă poate şi pentru că societatea nu a ştiut să-i integreze. Astfel, a fost mai mare presiunea unor guru, a unor ideologii ucigătoare, a unor noi forme de fascism.
Aţi ajuns la concluzia că oamenii comit la nesfârşit aceleaşi greşeli istorice. Care sunt cele pe care le sesizaţi acum?
Matei Vișniec: Observ cu mare tristeţe că occidentalii nu învaţă din propriile lor greşeli. Să nu uităm că secolul al 20-lea a fost unul al ororii occidentale, cu două Războaie Mondiale care au pornit din Occident şi care au fost fructul otrăvit al unor conflicte inter-occidentale, apoi cele două experienţe ideologice teribile, nazismul şi comunismul. Paradoxal, după ce au căzut regimurile comuniste şi toată lumea a crezut că în sfârşit mergem spre democraţie şi că istoria are un sens, au apărut alte aberaţii şi ameninţări. Este vorba despre islamul radical, despre terorism, despre crizele economice grave. De aici şi sentimentul meu că umanitatea are un plan de sinucidere perfect, dar niciun plan de salvare cât de cât acceptabil.
Planul de sinucidere îl cunoaştem cu toţii. Este modelul de consum şi de producţie actual care va epuiza resursele planetei în 100-150 de ani şi care deja destabilizează flora, fauna, clima şi provoacă drame umane şi decalaje uriaşe între nord şi sud. Iar în materie de proiect de societate, există în acest moment, un fel de ruptură între democraţie şi economia de piaţă. În niciun fel, capitalismul, aşa cum funcţionează acum, cu paradisuri fiscale, nu este un cadru propice pentru democraţie. De altfel, ţările îşi pierd suveranitatea, inclusiv pe cea economică, scade încrederea în democraţie, de aici şi imaginea de şantier în paragină sau de câmp minat.
Care ar fi soluţia? Credeţi într-o reformare a Uniunii Europene?
Matei Vișniec: Pentru moment, soluţia este să construim în continuare Uniunea Europeană aşa cum a fost începută, cu bazele care există şi s-o ducem la capăt. Dacă această casă care e atât de fragilă, se prăbuşeşte, nu vom mai avea nimic. Ultimul proiect extrem de solid al societăţii occidentale vestice din Europa este construcţia acestei Uniunii Europene în care eu cred ca într-o nouă ideologie. Această arhitectură ar trebui să fie un model de societate solidară, de forţă economică şi militară. Ar trebui să se impună şi să creeze prosperitate în jurul ei şi ,mai ales, să exporte securitate şi ,dacă se poate, democraţie. În acest moment, avem ,însă, impresia că Uniunea Europeană este o cetate asediată, din sud, din partea Magrebului, din partea crizelor care se dezvoltă în Orientul apropiat, este asediată din partea răsăriteană, dinspre crizele pe care le vedem în Caucaz sau în Ucraina. A fost un recul. Acest model pe care l-am dat a inspirat, iar acum este în retragere.
Aţi spus că adevărata identitate a Uniunii Europene se găseşte în cultură. În ce măsură poate cultura să fie o soluţie a acestei crize?
Matei Vișniec: Dacă mă gândesc la teatru, pe niciun alt continent decât cel european, teatrul nu are o astfel de valoare fundamentală. În toate ţările din Europa există teatre naţionale, există o circulaţie a companiilor dintr-o ţară în alta, dar mai ales o circulaţie a autorilor. Teatrul face parte din codul genetic al identităţii europene. Europeanul şi-a creat un stil de viaţă prin consum de cultură şi are nevoie ca de oxigen de teatru, de muzică, de cinema, de carte, de dialog, de socializare prin cultură.
Festivalurile din Europa sunt, deopotrivă, semne ale păcii şi expresii ale identităţii europene. Dacă scoţi cultura din identitatea europeană ce rămâne? Ecuaţia identitară este dorinţa de a trăi prin cultură, prin idei, dorinţa de a înrădăcina democraţia şi de a crede în ea, în capacitatea omului de a face să funcţioneze libertatea ca formă de civilizaţie.
Volumul „Ultimele zile ale Occidentului” de Matei Vişniec a apărut la editura Polirom.
de Diana Joicaliuc
cover foto: Mihaela Marin
