de Christiana Budica Mongol
Pe Roxana n-am cunoscut-o pentru că eram născute în același an, iar starea noastră de bebeluși ne-a întâmplat împreună. Era mult mai mult de atât, exista o iubire profundă între noi, un fir invizibil care ne înnoda mereu şi ne scotea pe strada Principală, unde erau casele bunicilor noştri. Parcă ne căutam permanent.
Trecuseră câțiva ani peste noi și peste Bărăganul prăfuit, canicular. Nu aveam mai mult de patru ani de căciulă. Eram pe o străduță lăturalnică a satului și ne jucam nestingherite de timp sau griji, când, dintr-o dată, o furtună de pietre și țipete străine s-a dezlănțuit asupra noastră, de nicăieri. Cineva sau mai mulți, ca niște forțe ale naturii, s-au năpustit spre noi aruncând cu pietre și strigând. Am luat-o la fugă cu inimile bătându-ne puternic, gata să ne iasă din piept. În galopul nostru disperat, căutând să ajungem cât mai repede acasă și să scăpăm cu viață din asediu, simțeam și auzeam două lucruri de-a valma. Pietrele o loveau cu o deosebită precizie pe Roxana, pe un fond sonor repetitiv — strigau un singur cuvânt, iar și iar, alimentându-și perpetu inima cu pietre și mâinile cu ură!
Într-un sfârșit, am reușit să ajungem la curtea bunicilor mei și ne-am ascuns dedesubtul băncuței de la poartă. Atacatorii nu avuseseră curaj să ne urmărească la șosea, în Principală. Cuibărită în micul nostru adăpost, simțeam că în orice moment îmi va ieși sufletul din piept. Inima îmi bătea atât de tare, că o auzeam simultan în gât și în tot corpul. Resimțeam puternic o stare nemaiîntâlnită de frică şi observam că Roxana era rănită. Pietrele colțuroase care își atinseseră ținta îi făcuseră deja răni în pielea ei catifelată și netedă. Sângera. Îi apăreau cucuie și vânătăi, în timp ce eu nu aveam nicio rană, violența parcă mă ocolise, cel puțin cea fizică.
-Strigau ceva…rosteşte în şoaptă Roxana… „țigancă, țigancă” …cred că despre mine ziceau…
Auzisem și eu cuvântul clar și răspicat, pe care îl știam din amenințările adulților către copii – „Dacă nu ești cuminte, te dau la țigani!” Cunoșteam că ei sunt oamenii care locuiesc în căruțele acelea ciudate, cu acoperiș, ce treceau uneori agale pe drum și care mă fascinau nemaipomenit. Altceva nu știam despre acești „țigani” și nici de ce ei „ar fi luat” copiii neastâmpărați. Părea că au deja suficiente griji ca să se mai ocupe şi de noi. Asta rămânea pentru mine o enigmă.
Inima începuse să se liniștească și am strâns-o și mai tare în brațe pe Roxana. Plângea încet-înșor, cu suspine, resimțind cu siguranță efectele loviturilor pietrelor. Cred că eu îi simțeam loviturile mai tare din iubirea pe care i-o purtam. Aflam atunci, deodată cu ea, că Roxana era țigancă și nimeni nu a iertat-o pentru asta începând cu acea zi. Am început și eu să plâng, înțelegând ce nenorocire se abătuse asupra noastră – una născută din ura oamenilor către cineva ca ea. Observam abia atunci că pielea ei era mult mai închisă la culoare decât a mea, iar acesta avea să devină cel mai mare „păcat” al ei.
Plângeam amândouă sub băncuță, înțelegând că lumea noastră împreună fusese schimbată pentru totdeauna.
-va continua-
citește și: https://capitalcultural.ro/capatu-lu-paispe/
