Ce e mai greu? Să pleci sau să rămâi?

de Alexandra Coroi

Păsările migrează în căutarea hranei, unele se adăpostesc în zone cu vreme mai blândă, altele caută locuri mai bune pentru a se reproduce, unele fug de amenințările altor specii și așa mai departe. Majoritatea migrează pentru că altfel nu ar supraviețui și pentru că traseele astea sunt parte din fluxul existenței lor. La oameni vorbim de emigrare sau imigrare, dar termenul umbrelă care acoperă acest fenomen, fără a pune o etichetă legală pe el, e tot migrare. „Emigrare” vine din latină și înseamnă simplu „a se muta dintr-un loc în altul”. Din 1990 și până în prezent, puțin sub 20% din populația României a emigrat și, de fiecare dată când mă gândesc la statistica asta, îmi dau seama cât de arbitrare, chiar dacă semnificative, sunt relațiile pe care le-am construit până acum.

Ideea de a pleca s-a sădit de mult în mine și a venit inițial mai degrabă dintr-o curiozitate decât dintr-o nevoie. Îmi doream să văd cum e să trăiești dincolo, în afară, acolo unde iarba e mai verde, câinii umblă cu colaci în coadă și experiențe noi te așteaptă la fiecare pas. Prima iluzie a libertății am avut-o când am plecat la facultate, la 70 de kilometri de orășelul în care am crescut. Cu încăpățânare mi-am exercitat acest drept și înainte, selectând cu aroganța adolescentului ce profesori îmi plac, la ce merită să fiu atentă, cu ce colegi să-mi petrec timpul și de care să râd uneori. Simțeam mutarea asta ca pe o formă de eliberare de toate constrângerile domestice, de întreaga banalitate a provinciei în care mi-am petrecut optsprezece ani. Într-una dintre acele veri am lucrat trei luni în Grecia și de atunci încă n-am întâlnit apă mai frumoasă și mai clară. Ca un contrapunct al imaginilor idilice pe care le trăiam, în aceeași perioadă a început cea mai dificilă etapă din viața mea de adult. Printr-o altă șansă, suferința și plecatul s-au întrepătruns.

În prezent, totul ni se prezintă ca fiind posibil și în linii mari chiar așa stau lucrurile. Mesajul e că fiecare dintre noi poate realiza orice dacă-și propune și muncește suficient de mult și de disciplinat, oricâte palme ar încasa de la realitate. De la psihologia pozitivă și seminariile de wellness, până la cursurile de antreprenoriat și ethosul neoliberal, accentul e pus pe dezvoltarea ta personală ca individ care trebuie să crească precum un start-up, să fie competitiv și să înlăture cu voioșie obstacolele care-i stau în calea realizării KPI-urilor. În această lume, ajungem să fim captivi în propriul vis al posibilului, al devenirii, și muncim la construcția unor ziduri tot mai groase, cu toate că trăim în cea mai mobilă dintre ere. Byung Chul Han vorbește despre un „panoptic digital”, unde „libertatea ajunge să fie o formă de control”.

Suntem, așadar, captivați de ideea posibilităților infinite de devenire încât ajungem să alergăm cu toții către o lume utopică în care să ne fie (nouă) mai bine, ba chiar o lume care să fie perfectă pentru noi. Tot Han observă cum acționează „puterea pozitivă” într-o societate hedonistă obsedată de bine, de frumos, de absența durerii și a vulnerabilității, mai precis de o societate a kitsch-ului, care are în centru individul, valorile și aspirațiile sale în afara comunității. Pozitivismul exacerbat ne condiționează trăirile și ne face să evităm, aproape automat, tot ceea ce înseamnă suferință, dificultate, durere, mai precis tot ceea ce ne face să contemplăm existența în fața inevitabilului.

În 2013, am ajuns din București în Sibiu urmând calea abandonului: a locului de muncă, a capitalei care-ți promite recom pense dacă te ții de treabă, a poveștilor din trafic și a atacurilor de panică de la metrou. De când am ajuns aici mă gândesc la plecare, dar anii au trecut repede, iar ideea de emigrare s-a transformat într-un laitmotiv al lamentărilor mele existențiale. Ți-e accesibil să te muți astăzi pentru că probabil nu mai trebuie să faci aproape niciunul dintre sacrificiile făcute de oamenii care au plecat acum 20-30 de ani, iar aceste lucruri fac ca decizia să fie și mai grea, pentru că într-un sens e mai irelevantă, chiar dacă te gândești zilnic la ea.

Nu mai cauți aventura noului, cât siguranța unui sistem sanitar funcțional și calitatea vieții în orașe gândite un pic mai mult pentru oameni, care nu te asaltează din toate părțile cu poluare și urât. În același timp, a te muta afară înseamnă într-un sens a te înscrie în același fenomen de dislocare a comunităților, care a făcut ca în prezent orice idee de comunitate să pară un vis utopic sau o nostalgie după o realitate care poate n-a existat nicicând.

Pentru majoritatea dintre noi, emigrarea nu mai ține de supraviețuire. E poate încă o evadare, încă un obiectiv pe harta realizărilor personale, un alt bine pe care poți să ți-l faci ție. Un personaj din „Flashbacks of a Fool” se întreba: „Ce e mai greu? Să pleci sau să rămâi?”. Astăzi, desprinderea de țară e mai degrabă alegerea unui stil de viață, nu o nevoie. Deși dislocarea e reală, conceptul începe să dispară, pentru că nu-mi pot imagina ce sens ar putea să aibă plecarea în condițiile în care comunitățile sunt deja atât de fărâmițate. Germanii încă mai au termenul de Heimatgefühl (sentiment puternic față de patrie) și Heimweh (dor de casă), care e mai mult decât un dor, e o durere acută față de acasă. Sentimentul de apartenență moare odată cu dispariția comunității.

În „Călătorie, călătorii”, a lui Laurent Graf, Patrick își pregătește plecarea până la cel mai mic detaliu, însă (spoiler alert), călătoria nu are loc. Lui Patrick îi lipsește curajul: „A pleca mi-a intrat în obișnuință, a devenit un mod de viață. A pleca fără a merge nicăieri, fără nicio destinație, fără ca măcar să te urnești din loc. A fi pe plecate e ca atunci când ești în trecere. Suntem pasagerii timpului la bordul unei vieți. A pleca înseamnă a muri puțin. Cât despre mine, eu mor mult.” El știe ce înseamnă „a pleca”, dar nu știe „să plece”.

De-a lungul timpului, m-am simțit mai acasă în Grecia sau în Italia. Bucurie nemăsurată la fel ca marea întinsă care-mi dă mereu o stare de beatitudine. O bună parte din vara care tocmai s-a încheiat am petrecut-o în Germania și Spania. Magia noului și poziționarea temporară față de un loc diferit pot fi înșelătoare. M-am bucurat de plimbări prin cartiere unde natura face parte din oraș. Am admirat arbori bătrâni și parcuri întinse, cimitire vechi unde crește iarbă în loc de beton, verde viu la fiecare colț de stradă și de care cineva se îngrijește zilnic, grădini comunitare, balcoane împânzite de iederă și hamace care atârnă între blocuri, grădini japoneze care te invită să citești în tokonoma, frunze nestrânse din parcuri care ascund ecosisteme valoroase, bălăriile care cresc în voie și nu sunt tăiate „ca să fie frumos”, teiul care miroase de la 50 de metri și care observi că e viu doar atunci când te apropii suficient și vezi albinele care-l polenizează.

Râul Main care traversează orașul și de-a lungul căruia au loc evenimente sau întâlniri ad-hoc. Anticariatele din Heidelberg cu atât de multe cărți câte nu ai văzut niciodată la un loc. Taxiurile impecabile din Madrid, parcul Retiro unde sute de oameni se întâlnesc zilnic să facă sport și magazinele vintage din Malasana. Muzeele și galeriile din Berlin care te inundă cu idei și sentimente de apartenență, plimbările la ceas de seară prin Friedrichschain, aromele orientale care se amestecă cu mirosul de marijuana, traficul de biciclete, Institutul de film din Frankfurt care te aruncă în lumea cinematografiei, paharul cu vin plin ochi pe care-l bei într-o tavernă doar cu localnici.

Greutățile cu care se confruntă emigranții sunt ilustrate prin proiecte de artă. În Kreuzberg, o galerie evocă șoaptele celor care încă se confruntă cu discriminări, bariere lingvistice, poli tețe formală, inadaptare, drepturi care întârzie să apară. Ca emigrant, trebuie să fii pregătit să trăiești într-un interstițiu atemporal. Odată cu emigrarea, procesul de dezvoltare personală continuă. Totul este posibil dacă ești dedicat, dacă-ți dorești să fii integrat, dacă ești un emigrant meritocratic. În Frankfurt, oamenii fără adăpost fac parte din peisajul urban. Își petrec nopțile în stațiile de metrou, lângă vitrinele care adăpostesc lucrări de artă contemporană. Au devenit performeri ai propriei realități. Granițele se dizolvă. Și ei, ca și noi, sunt acum propriile proiecte.

Într-o societate care ne constrânge în permanență la fericire, într-o lume a pozitivismului în care și psihologii promovează și insistă pe terapii care îl au în centru pe individ, nu e de mirare că și oamenii care trăiesc printre noi devin natură moartă. Investigarea propriilor traume devine esențială în lumea în care individul trebuie să performeze neîntrerupt. Și pentru a face asta cât mai bine, e musai să se cunoască, să se disece, să nu mai rămână nimic necunoscut din el, ca atunci când neprevăzutul se ivește, el să știe exact cum să-și explice sau să-și atace propriile reacții. Sub deviza „nu voi putea fi niciodată OK cu alții, dacă nu sunt OK cu mine”, egoismul și narcisismul ajung să fie justificate.

Așadar, să ne imaginăm un joc alimentat de realitate virtuală, în care ne plimbăm prin oraș îndreptând telefonul când spre cer, când spre oamenii din jur. O persoană fără adăpost vine spre noi și chiar în acel moment o creatură drăguță, un fel de Pokémon, îi înmânează un măr, face câteva tumbe și se unduiește ca o pisică. Steluțe multe și colorate sunt împrăștiate în jurul tău. Felicitări, ai trecut la nivelul următor, iar temporar văzduhul a capătat consistența unei vate de zahăr roz.

*Articolul a apărut în numărul 36 al revistei