Dincolo de sala de spectacole, de aplauze, de artiștii pe care îi admirăm, fiecare dintre noi ne construim propriul labirint de experiențe, amintiri și așteptări când ne referim la FITS. Festivalul e un dar, am putea spune, pe care iubitorii de teatru și sibienii îl primesc și îl așteaptă an de an. E un reper pe harta orașului, un moment de sărbătoare.
FITS e parte vie a orașului, asemenea unui copil mic într-o familie, ce-ți aduce tot felul de stări fără să te întrebe dacă ești pregătit sau nu să le gestionezi, să le explorezi și să le înțelegi. De la spectacolele de stradă care captivează privirile, până la spectacolele indoor, ce te fac să-ți pui întrebări, te revoltă, te înalță, îți chestionează eul interior. La 30 de ani de la prima ediție a festivalului, oamenii care lucrează zi de zi acolo ne spun că nu pot să își imagineze orașul fără festival.
Dar nici festivalul fără oraș n-am putea să-l gândim. E ca o mână ce se întâlnește cu cealaltă. „Îmi place Festivalul de la Sibiu pentru că, în linia sa repertorială, și-a asumat și misiunea de a insufla bucurie în oraș. Și, astfel, oamenii ajung să-l iubească și mai mult datorită acestei culturi universale, pentru că în timpul Festivalului, Sibiul se deschide către lume”, spune Maria Pages, faimoasa dansatoare de flamenco, în interviul acordat anul acesta pentru Capital Cultural.
Gândind structura revistei pentru acest număr special, ne-am îndreptat și către comunitate, către spectatori, și i-am rugat să ne trimită gândurile lor despre FITS. O parte le veți regăsi în paginile revistei, iar restul vor fi publicate online. Ce au în comun toate aceste gânduri despre FITS culese de la spectatori, organizatori, actori, invitați? Bucuria de a face parte din acest miracol al întâlnirii sub aripa diversității sentimentelor pe care le produce teatrul.
În timp ce pregăteam ediția aceasta, îmi revenea în minte întrebarea părintelui Necula către Constantin Chiriac: „cum își imaginează festivalul peste încă 30 de ani?”. M-a impresionat emoția momentului și vocea părintească a celui din pasiunea căruia s-a născut acest festival: „Mi-aș dori ca peste alți 30 de ani, nimeni să nu uite ce înseamnă dimineața, seara, lumina și bucuria întâlnirii. A dărui trebuie să fie un verb care nu e condiționat de replica «dar eu ce primesc»”.
articol publicat în Capital Cultural, nr. 35
foto: Gratte Ciel Rouge