de Constantin Necula
Fiecare ediție a FITS e o provocare. Nu doar în raport cu limitele actorilor ori „personajelor” din Festival ci și în raport cu Sibiul. Devenit pentru câteva zile un colț de neuitată Frumusețe. Furtuni ori vremuri cuminți, fire de borangic asprite de ploaia lacrimilor ori fusuri de tămâie ridicând spre Cer cuvinte, gesturi…Un soi de ritual de vindecare a rănilor din sufletele noastre, din comunitatea ce înconjură cu Liniște și gând Festivalul. În acest an aniversar suntem parte a Minunii. Un dialog care limpezește starea de spirit numită FITS. Școală de cuvânt și duh, de comportament cultural și cultură a comportamentului. Crescat!
Am stat, ca de bun obicei, de vorbă ca între prieteni cu Constantin Chiriac, mentorul și maestrul din miezul managerial și artistic al Festivalului. Ca între prieteni care se știu și își respectă gândurile și Liniștea.
Constantin Necula: Mulțumesc, Prieten drag, că ne dăruiți din timpul propriu, puțin și grăbit de evenimentele ce vin. Știm amândoi că timpul nu se frânge în inutil. Sper că și pentru cititorii revistei și pentru cei care probabil, undeva, cândva, vor citi o carte cuprinzând toate aceste interviuri, vor simți în continuare adevărul despre nevoia asta de a sta umăr lângă umăr, pentru un Sibiu Cultural și un adevăr cultural. Suntem la o ediție festivă în ceea ce privește Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Cum e după atâția ani?
Constantin Chiriac: Pe parcursul vieții lui, Sisif n-a fost oprit niciodată să i se ia interviuri și să explice cum e să cari piatra până în vârf și ea să vină iar la vale, și să o urci din nou. Jean Vilar, când a făcut Festivalul de la Avignon, l-a făcut într-o nevoie a ființei umane de a se întoarce, după război, către ce înseamnă Bucurie, Frumusețe, Spirit. De a se întoarce către dialog și, mai ales, către ce înseamnă reconstrucția comunităților. Din punct de vedere al solidarității, al dialogului, al întâlnirilor, dar mai ales al valorilor omenești pe care o comunitate le construiește de-a lungul timpului. Și cu cât ea e mai veche, cu atât toate liniile, cutumele, legile, urmele care se încrustează în pereți, în clădiri, în oameni, în copaci, în aer dau sens la tot ceea ce înseamnă comunitatea respectivă. El a fost timp de 24 de ani conducătorul Festivalului de la Avignon. Nu știu, nu am căutat și timpul este bun pentru construcție nu pentru a căuta statistici, dacă sunt alte festivaluri care să fi avut „constructorul” încă de la început, timp de 30 de ani (cum e cazul la Sibiu, n. NC). M-am uitat puțin în urmă să văd unde sunt rădăcinile, unde sunt încercările, unde sunt greșelile, unde sunt neîmplinirile și cum găsim posibilități ca Festivalul să fie tot timpul conectat la provocările pe care viața ni le-a dat. Dacă ne uităm, numai în ultimii trei ani vedem că am fost singurii care am făcut un Festival online, în condițiile în care România, oricât de mulți specialiști individuali are, are o multitudine de insule, nici măcar un arhipelag care să adune energiile creatoare din zona IT-ului.
În același timp, pe lângă mine au trecut trei generații. Dacă gândim că zece ani înseamnă formarea și etapa formării eficiente în viața fiecăruia, de transformare către un nou salt calitativ în acumulări cantitative. S-au schimbat atât de mulți oameni în jurul meu. Mulți au devenit personalități. Probabil una din cele mai mari împliniri a fost continuitatea Programului de Voluntariat care de-a lungul timpului a crescut valori extraordinare din toată lumea. Asta o simt de câte ori merg în Japonia, Statele Unite, China, de unde vin mai mulți voluntari. Acum, când îi reîntâlnesc, ei s-au transformat în domni ori distinse doamne, care conduc structuri importante și care vorbesc de perioada entuziasmantă a dialogului și a miracolului născut în timpul Festivalului și mai ales vorbesc de șansa de a se fi întâlnit cu marile valori ale spectrului cultural ce-l reprezintă Festivalul. Pentru toată această perioadă trebuie să mulțumesc Domnului și tuturor ajutoarelor pe care le-am simțit realmente fizic. Au fost atât de multe momente când ploua și erau spectacole importante care aveau loc în aer liber, unde oamenii aveau nevoie de acea emoție și unde de atâtea ori s-a oprit ploaia. De-a lungul timpului au fost zeci de mii de evenimente.
Constantin Necula.: Anul acesta, festivalul e dedicat Minunii. E o minune și asta, că reușești să strângi într-un oraș o Românie.
Constantin Chiriac: Da, o Românie în care aduni o lume. În același timp, e o comunitate și o lume a valorilor pentru că atât de multe personalități – vorba domnului Eminescu: personalitatea este binele suprem – adunate din atâtea colțuri ale lumii și faptul că, iată, pe Aleea Celebrităților avem deja 63 de personalități și că în tot ceea ce facem, întâlnirile esențiale se produc cu binecuvântarea Celui Senin. Pentru că a fost o mare bătălie să facem Institutul de Cercetări al Academiei. El se întâmplă și nu se întâmplă oricum. Probabil că tot ce s-a urzit și s-a croit, totdeauna s-a croit așa cum trebuie, nu așa cum ne imaginăm noi. Și faptul că vine Directoarea Generală a UNESCO care va inaugura acest Institut ne arată că lucrurile se întâmplă așa cum trebuie, sub semnul durabilității, sub semnul credibilității.
Constantin Necula: Deci e un Festival care naște alte festivaluri, nu simple festivități. Sărbători nu sărbătoriri. Și mai e un lucru pe care l-am remarcat în anii ăștia. Generațiile pleacă și vin, dar rămâne un spirit, un spirit absolut. L-am găsit, de exemplu, când m-am întâlnit cu voluntarii de aici la Edinburgh, unde ne-au recunoscut că suntem sibieni. Mie nu mi-a venit să cred. M-a impresionat că aveau spiritul luat din Sibiu. Știau locuri. Eu uitasem de exemplu de faptul că s-a jucat în curtea Sinagogii sibiene într-o vreme. Am fost acolo la spectacol, dar uitasem unde ne-am întâlnit. Ei își aduceau aminte. Erau lucruri care au marcat. Ca și cele de la Cetatea Cisnădioara și momentele de la Fabrica de Cultură, nici nu știu cum să descriu locul – poate loc de supracultură, care sper să își primească investițiile necesare să își finalizeze drumul. Care e proiectul pentru anul acesta în adâncul sufletului celui care le vede de sus, din turnul de comandă, pe toate?
Constantin Chiriac: Faptul că iată, putem să facem Institutul de Cercetări, că suntem aproape de a aduce Fabrica de Cultură acasă, să fie proprietatea acestei comunități și ea să primească sensul și puterea de a se dezvolta în numele a tot ce înseamnă bogăția pe care festivalul a adunat-o de-a lungul timpului. Plus toate structurile pe care festivalul le-a născut- de la Școala de teatru, de Management cultural, la Platforma Doctorală sau Scena Digitală – care a venit ca o nevoie uriașă de dialog atunci când eram cu toții închiși în case. Tot ce înseamnă spectacol de acolo am reușit să-l facem în formulă Netflix, în așa fel încât să fie traducere simultană și să fie un spectacol altfel decât spectacolul live. Ele nu sunt în competiție cu spectacolul live.
Constantin Necula: Sunt de sine stătătoare, o producție în sine.
Constantin Chiriac: Nu numai atât, dar ele sunt ca funcționalitate construite pe principiul vaselor comunicante. Niciodată nu va intra un spectacol digital în competiție cu un spectacol live. Ele pot veni în completare. Și asta trebuie înțeles, că tot ce s-a construit de-a lungul timpului, s-a construit spre binele, zâmbetul și bucuria spectatorului pentru că el este rațiunea noastră de a fi.
Constantin Necula: Sunt convins că noi amândoi am crescut împreună cu teatrul radiofonic. Îți aduci aminte când i-ai văzut pe cei de la radio prima dată pe scenă, că emoția era total alta? O altă lume. Același lucru se petrece și acum.
Constantin Chiriac: Absolut! De atâția ani facem spectacole radiofonice care acum, vrând nevrând au și dimensiune de imagine și care, în mod cert, sunt convins că în anii viitori se va adăuga la ce am făcut la Micro-Folie, zona de VR, zona de 3D. În mod cert vom ajunge să vedem ce înseamnă și realitatea aparentă. Lucrăm cu niște universități, suntem în parteneriat la Platforma Doctorală, în așa fel încât tot ce s-a câștigat la nivelul cunoașterii, împreună cu Institutul de cercetări al Academiei, să putem să deschidem într-o zonă de Hub, de creație pentru tineri, astfel încât Academia Română să aibă la modul exemplar un model prin care să se arate că Institutele de Cercetare ale Academiei nu sunt o zonă de sinecură numai pentru seniori, ci un loc în care meritocrația se întâlnește cu tinerețea, unde nevoia și puterea de înțelepciune a tânărului dau mâna cu înțelepciunea care vrea și visează tinerețe. Toate în numele a ceea ce înseamnă creația și dialogul.
Constantin Necula: Am povestit puțin înainte de interviu și ne gândeam că va fi un moment greu ediția de anul acesta. Lumea e obosită, e tulburată. Ne-am înrăit puțin mai mult decât vrem să recunoaștem. Poate destinde teatrul fruntea românului?
Constantin Chiriac: Am venit din Bucovina zilele trecute, unde am fost la sărbătoarea Voronețului – 535 de ani. Am făcut mărturisirea din biserică, pe care o fac de un număr de ani, care nu este un spectacol, ci este o rugăciune a mea, o mărturisire că nu știu și aș voi să știu. …Dar de vreme ce poate nu trebuie știu, rodesc în neștire ca vișinii care scot flori albe, gingașe, din bețe. Ies gândurile din oase și florile din lemn. Ale cui sunt? Ale mele nu-s.
Venind de acolo am înțeles cât de importantă este legătura dintre spirit și trup, dintre nevoia de descătușare, nevoia de râs – pentru că toți tiranii lumii nu se vor teme niciodată de lacrimi.
Constantin Necula: Le vor produce, să le poată stăpâni.
Constantin Chiriac: Corect. Nu se vor teme de lacrimile tuturor femeilor și bătrânilor rămași fără bărbați și copii, se vor teme de râsul oamenilor pentru că râsul este o zonă tonică, o zonă a minunii numită Libertate. Din cauza asta, de-a lungul timpului, spectacolele de stradă au tot crescut. De asta, fără a arăta, strategia gândită încă de la început a fost să ocupăm locurile în care oamenii se roagă cu acea liniște și pace a creației care nu disturbă rugăciunea, ci se alătură omului care are nevoie de senin, de întâlnirea cu Domnul, într-o formă artistică, ce poate să țină de poezie, poate să țină de muzică, de o improvizație, dar în care artiștii nu se duc să se arate pe ei, spre gloria și succesul lor, ci în numele creației și a bucuriei de a avea pace, liniște și regăsire. Când am mers cu acest gând, ușile de la Catedrala Ortodoxă, de la Catedrala Evanghelică, de la cea Catolică, de la Greco-Catolică, de la Sinagogă s-au deschis. Am aflat cu mare bucurie fiind de atâta timp în Sibiu, grație unui prieten ambasador care mi-a deschis ochii, că în Catedrala Sf. Maria, locașul comunității Evanghelice sunt șapte orgi funcționale. Eu nu am știut. Și am hotărât că vom face spectacolul de deschidere cu toate cele șapte orgi funcționând simultan.
Constantin Necula: Aducând aminte lumii că e posibilă Liniștea. Sau…
Constantin Chiriac: Că iată, e un loc în lume care are atâtea miracole, care țin de o normalitate, din nevoia omului de a câștiga pace, de a câștiga înțelegere, de a câștiga cale de întâlnire cu Domnul.
Constantin Necula: Pe mine m-a impresionat mult pentru că citind zilele acestea o carte a unui teolog italian, Gianfranco Ravasi, spunea la un moment dat că Matei, Luca și Marcu vorbesc despre minuni în timp ce Ioan de semne. Minunea, ca un semn din care înveți, care prelungește aproape la nesfârșit minunea.
Constantin Chiriac: Ce frumos, Părinte! Ar trebui să scriem o carte pornind de la asta.
Constantin Necula: Semne și minuni. Românii așteaptă semne, dar nu semnele pe care le așteaptă cel care crede într-o magie a nimicului. Ci semnul prezenței reale a lui Dumnezeu, care iubește minunea ca formă de comunicare. Că până la urmă e o formă de comunicare minunea. M-am întrebat zilele acestea dacă ce propune FITS este numai metaforă sau e realism.
Constantin Chiriac: E realism pentru că e o minune. Îmi amintesc de anul trecut, cum e să ai o sută și ceva de mii de oameni care se uită spre cer, la spectacolul de drone. Pentru că am vrut să nu mai fie artificii ca să nu mai speriem păsări, pisici, câini ci să fie o formă în care pacea, liniștea, să poată să fie văzute altfel și acest gest de a înălța fruntea către cer să devină o zonă de conștientizare că există acolo minuni. Așa cum Soarele pe zi este acolo și ne dă căldură și lumină fără să ne ceară nimic în schimb. Așa cum Luna primește lumină de la Soare pentru a prelungi miracolul luminii și al căldurii în noapte. Poate că mulți dintre noi nu știu că luna nu dă lumină, ci că o reflectă.
Constantin Necula: M-am mai gândit la o treabă. Spectacolul de drone de anul trecut a vindecat drona. Știi, că este o armă de atac. Trecem printr-un an greu, e război, nu putem să uităm asta. Dar a vindecat drona, adică e una dintre minuni; m-am gândit la un moment dat să filmăm acest spectacol și să îl oferim și celor din armată.
Constantin Chiriac: L-am filmat și l-am trimis, dar uite nu am făcut această diseminare a miracolului și a frumuseții concretului.
Constantin Necula: E un obiect dramaturgic în aceeași măsură în care poate să răzbune și să ucidă. Mai sunt foarte puține zile – din punctul meu de vedere, când scade sub un an așteptarea festivalului sunt puține zile – foarte puține zile până când șapte orgi vor vesti că la Sibiu se reașază minunea în mijlocul cetății. Care e mesajul pe care cel care gândește tot – nu o spun să flatez ci pentru că știu că așa este – poate să spună că partitura aceasta începe să fie scrisă?
Constantin Chiriac: Ea în mod cert a început să fie scrisă încă de când au fost mugurii venirii pe pământ. De când au fost toate visele care au prefigurat tot ce facem astăzi. Toate încercările prin care am trecut și vom trece. Și răul vine în primul rând din noi, din fiecare din noi și neputințele noastre și fricile, și zona de vanitate, și toate acestea sunt piedici în ceea ce înseamnă șuvoiul frumos și curgător al luminii și al păcii și al bunei înțelegeri, al continuității în ceea ce înseamnă nașterea și trecerea prin toate etapele a ce înseamnă acest flux energetic excepțional în care la un moment dat suntem angrenați și credem că noi suntem luntrașii care ducem mai departe corabia. În mod cert, sunt alții care preiau și care duc mai departe și cred că e important acum ca născător de instituții și structuri, festivalul să se repoziționeze după 30 de ani în așa fel încât structurile care s-au născut să poată să capete dimensiune, consistență, consecvență, continuitate. În același timp, să își asume, prin oamenii care cârmuiesc destinul exemplar pe mai departe, iar exemplul pe care l-am dat anul acesta, să poată să prindă contur la modul serios, pentru anii viitori, spre binele comunității – vorbesc de sezonul Sibian. În care am invitat toate instituțiile de spectacol și de cultură ca ele să fie parte a festivalului, păstrându-și fiecare individualitatea. De la instituții de spectacol, la muzee și biblioteci, în așa fel încât ele să aducă unicitatea și reprezentativitatea a ceea ce înseamnă pentru fiecare din ele destinul pe care l-au asumat în istoria existenței fiecărei structuri, având această platformă excepțională de exprimare care este festivalul. Și în care să poată să arate lumii întregi ce înseamnă dialogul și posibilitatea de a merge împreună fiind mult mai benefic decât de a merge în zona orgoliului sau a vanității mai ales, arătând că de fapt fiecare este mult prea deștept ca să poată să aibă dialog cu ceilalți.
Constantin Necula : Mi-am adus acum aminte de începutul discuției noastre, de Sisif, care e un miner într-o mină de cuvinte de lumină, cam așa. Știe să scoată la iveală niște valori cu totul speciale în fiecare dintre noi. Dar mi-am mai adus aminte de încă ceva. Olga Greceanu, când povestește (în volumul Jutabel Ben – Eder) cum se întoarce Hristos din ținutul Gadarenilor către Capernaum povestește, așadar, cum toate corăbiile aveau pânzele albe, doar corabia care îl purta pe Hristos cu viteză mai mare către cei care îl așteptau, avea pânzele verzi, de la prezența Duhului Sfânt. FITS-ul este un Rusalii cultural, trebuie să spunem și asta. Faptul că se și apropie ca dată de momentul Rusaliilor, anul acesta și nu numai, dă senzația că Rusaliile împing înainte o corabie culturală.
Constantin Chiriac: Nu întâmplător, toate se întâmplă cumva în voia Celui Senin. Teatrul din Sibiu s-a născut de 1 iunie. Și să te naști odată cu copiii are sens. Și e extraordinar să preiei și scâncetul și țipătul care e și miracol, dar și durere. Îmi aduc aminte mereu de asta când îl întreb pe Domnul acolo, în mărturisire, căci născându-mă tu mi-ai curmat amintirile de dinainte de-a mă fi născut. Și acum sunt ca un prunc orb înnăscut, care nu și-a văzut mama niciodată.
Constantin Necula: Tainică treabă. Mai mult decât tainică. Un gând către nici nu știu, nu generația de acum, unii vor citi în revista Capital Cultural, unii vor auzi probabil înregistrarea. Sper să se păstreze peste ani vocile noastre mai bine decât vom putea noi să ne mai aducem aminte. Un gând pentru a 60-a ediție, peste 30 de ani…
Constantin Chiriac: Să nu uite fiecare ce înseamnă pământ, soare, dimineață, seară, prânz, lumină, bucuria întâlnirii și faptul că a dărui trebuie să fie un verb care nu are și dimensiunea „dar eu ce primesc”.
Constantin Necula: Deci am putea zice: a fost seară și a fost dimineață. Suntem în al 30-lea an de Festival.
Constantin Chiriac: Da!
Constantin Necula: Mulțumesc foarte mult.
Oana Ciucă: Eu vreau să vă întreb, pentru că este al șaselea an în care ne întâlnim cam cu o lună înainte de festival, în această formulă, vorbind nu despre cifre, invitați, noutăți, ci mai degrabă despre prietenie și prețuire, ce v-a dăruit orașul Sibiu?
Constantin Necula: Mie mi l-a dăruit pe Costică Chiriac. Am voie să zic asta, nu?!
Constantin Chiriac: Același lucru ar trebui să-l spun și eu!
Constantin Necula: Ne-a dăruit o prietenie foarte faină. Cea mai importantă prietenie la ora actuală, și nu o zic doar așa.
Constantin Chiriac: Faptul că un oraș care are stea și care a avut puterea, de-a lungul timpului, în istorie, să zică: credința este temelia unei comunități. Și a aliniat pe o singură stradă toate locurile de cult. Vorbim totuși de un singur Dumnezeu. Gândit de-a lungul istoriei de oameni în diverse feluri și ajungând în timpul vieții fiecărei generații la înțelepciunea de a nu se bate în numele credințe pe care o reprezintă, ci să arate lumii întregi că pe aceeași stradă se plimbă toți credincioșii, de diverse religii. În clipa în care un oraș dăruiește puterea într-adevăr a prieteniei pe care noi, prin festival, o propovăduim deschizând porțile unui oraș care n-a fost niciodată cucerit și care e cucerit de artiști. De asta ne-am și bătut ca Aleea dintre cele două ziduri de apărare să fie calea stelelor care strălucesc pe pământ pentru a da semne stelelor de pe cer.
Constantin Necula: Cum sună asta! Dumnezeu, în Sibiu, locuiește pe o singură stradă, iar genialitatea pe o singură Alee.
Oana Ciucă: Părinte Necula, poate pentru mulți e așa o intrigă, ce legătură are un preot cu un festival de teatru. Cum se împletesc cele două? Ce vă face să fiți atât de apropiat de FITS?
Constantin Necula: Din punctul meu de vedere, în spatele fiecărei minuni de festival trebuie să stea rugăciune, postire, Liturghie. Să știi că în zilele de duminică, în festival, sunt zilele cu liturghie din plin pentru festival. Chiar dacă nu scrie în program, mare parte dintre oamenii care participă la festival sunt parte din liturghie, vin și privesc înspre nedrona cupolei.
Constantin Chiriac: Și când sunt la un concert, ei se roagă totuși. Chiar dacă nu mărturisesc cu cuvinte măcar gândurile nemărturisite ridică plin de slavă că văd colo minune, văd miracol. În același timp, vorbim de ceea ce înseamnă munca și construcția. Este ceea ce părintele face cu asupră de măsură. Vorbim de misionarism.
Constantin Necula: Mai ales că țara noastră și toată Europa să spunem, are nevoie de mesajul acesta: nu sunt mai multe spiritualități, există un singur Dumnezeu și acesta trebuie să ne dăruiască un singur mod de a privi în duhul Lui lumea. Festivalul Internațional de Teatru are capacitatea de a iconiza privirea prin ochii lui Dumnezeu. De la mersul pe picioroange și fanfara simpatică, de fiecare dată, care străbate orașul, până la tăcerea de pe scenă sau nodul în gât al emoției dintr-un spectacol lectură, toate laolaltă alcătuiesc viață. Festivalul este un mod de a-i spune lui Dumnezeu că suntem aici, că suntem în viață. Chiar m-am gândit de foarte multe ori că e modul de a semnaliza că farul cultural al Sibiului încă mai trece prin ceață, mai poate da semne că țărmul e stabil.
M-ai întrebat de ce teatru. Pentru că are oameni de genul ăsta: regretatul George Banu și Silviu Purcărete. Pentru că are oameni de genul Costică Chiriac sau, dacă vrei, Marcel Iureș sau Victor Rebengiuc, oameni care pot schimba vieți. Oameni care schimbă viețile în bine.
Încă un an încă un interviu fără sfârșit. Când înregistrarea s-a terminat Directorul Festivalului a trecut Bulevardul să privească literele de aur care marchează numele Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu. Nu nouă, Doamne, nu nouă se cuvine slava, ci Ție – scrie psalmistul. În astfel de clipe îl cred deplin. E minunat cum te răcorește smerenia și tonul normalității. Încă o recapitulare pentru Liniște.
foto: Andrei Văleanu
articol publicat în Capital Cultural nr. 35
