de Anda Ionaș
„Dintre multiplele feluri de a te împotrivi neantului, poate cel mai bun este să faci fotografii, activitate care s-ar cuveni impusă din fragedă copilărie, fiindcă cere disciplină, educație estetică, ochi ageri și degete sigure“, spunea Julio Cortazar în nuvela sa, Funigei.
Cu siguranță, sibianul Jeno Major se bucură de toate aceste calități, cu toate că nu a descoperit fotografia în copilărie, ci în urmă cu câțiva ani, hoinărind prin munți și pe cărări puțin umblate, prin sate izolate ce trăiesc în ritmuri arhaice, nealterate de civilizație, cu oameni simpli, dar cu suflet frumos.
Uneori se trezește în zorii zilei pentru a prinde cea mai bună lumină și a aduce în raza obiectivului peisaje și scene de viață de o frumusețe ireală. Întors în oraș, pătrunde într-o altă lume de basm, alături de spectatorii-copii ai Teatrului pentru Copii și Tineret Gong, unde este actor.
Anda Ionaș: În toamna acestui an se vor împlini 29 de ani de când sunteți actor la Teatrul pentru Copii și Tineret Gong din Sibiu…
Jeno Major: Da, și nici măcar nu știu când au trecut. Au trecut ca vântul, ca gândul…
Ați studiat actorie-păpuși?
Jeno Major: Da, dar am studiat târziu, după ce eu lucrasem zece ani aici. Am făcut facultatea la 44 de ani. După Revoluția din ʼ89 s-a desființat secția germană a actualului Teatru pentru Copii și Tineret Gong din Sibiu, fiindcă majoritatea sașilor plecase în Germania.
În ʼ94, secția s-a reînființat, iar eu m-am angajat în urma unui anunț în ziar pentru un post de actor, studii medii. Nu se cereau studii superioare, fiindcă nici nu exista facultate decât la București și la Târgu Mureș. Eu am venit din construcții și nu avusesem nici în clin, nici în mânecă cu teatrul.
Dar exista atracție pentru această profesie, nu?
Jeno Major: Nu exista. Nu am avut astfel de înclinații nici măcar în școală. Într-adevăr, făcusem organizare, impresariat pentru spectacolele Teatrului de Stat Sibiu, actualul Teatru Național „Radu Stanca”, timp de un an, dar ca actor nu mai profesasem.
Deci ați lucrat la Departamentul de Marketing?
Jeno Major: Da, da… Marketing, impresariat… Îi sunt recunoscător fostei mele soții că atât m-a bătut la cap până când m-am dus la concurs, deși nu cunoșteam bine nici limba.
Mama este săsoaică și tatăl maghiar, dar au vorbit între ei românește, fiindcă tata nu știa săsește și mama nu știa ungurește. Noi, cei trei frați, am fost crescuți în același spirit și am învățat ce ne-a trecut pe la ureche, fugitiv, mai mult când veneau neamurile în vizită.
Acum toată familia mea e plecată de mult în Germania. Eu am rămas datorită acestei meserii și datorită pasiunii pentru fotografie. Când mă gândesc că sunt 30 de ani rămași în urmă, îmi pare rău că trece… Avem încă spectacole în repertoriu pe care le-am făcut în primii ani după angajare și energia pe care o transmit copiii e fantastică.
Și pasiunea pentru fotografie cum ați descoperit-o?
Jeno Major: Nu știu… Ea m-a descoperit pe mine… Sunt opt ani de când fac fotografie…
Faceți fotografii extraordinare și ați primit o mulțime de premii internaționale. Ați avut de curând, la sfârșitul anului trecut, o expoziție personală. Cum a fost primită?
Jeno Major: Mulțumesc! Văd că fotografiile mele plac multor oameni. Expoziția Arhaic a fost o rampă de lansare. În urma ei am primit o mulțime de contacte. Chiar am fost invitat să merg în Franța cu o expoziție. Multe dintre fotografii au fost făcute în Fundătura Ponorului, din Munții Șureanu. E cel mai fain loc din România, după părerea mea, pentru fotografie, nu numai de peisaj, ci și etnografică.
Oamenii aceia trăiesc fără electricitate, fără apă curentă. Din cauza asta m-am și dus cu gândul la „arhaic” și ancestral. Sălașurile pe care le au sunt din lemn, rareori mai vezi câte un acoperiș de tablă. Fotografiile de acolo nu poți să le datezi în timp.
Străinii, majoritatea americani, mă întreabă ce sunt căpițele de fân: sunt locuințe? sunt igluuri? Am făcut niște fotografii când a nins și acolo puternic. Nici nu am putut să urc cu mașina. Am mers pe jos, patru ore, și am prins niște săteni care stăteau într-un sat mai la vale, dar mergeau în Fundătura Ponorului după fân, unde își au sălașurile pentru animale peste vară.
Urcau cu căruțele cu sănii. Unde mai ai norocul să prinzi tu sania cu fân și cu cai din care ies aburi și să vezi cum se chinuie săracii să urce la deal? Iar zăpada este imaculată în toate pozele astea pe care le-am postat.
Din cauza asta lumea și comentează că este artificial intelligence, că este Photoshop, dar nici vorbă de așa ceva. Doar m-am urcat pe un deal și am făcut niște poze.
Dar le editați puțin, totuși?
Jeno Major: Normal că încerc să le fac cât mai bune din aparat, dar editarea nu înseamnă schimbarea a ceva. Din contră, înseamnă aducerea la ceea ce ai văzut, pentru că senzorul aparatului nu are același spectru de culori pe care îl are ochiul uman.
Când faci fotografia, arată ok pe aparat, dar nu este ceea ce ai văzut și ai simțit în momentul acela și atunci prin editare o aduci aproape de sentimentul pe care l-ai avut când ai declanșat aparatul.
Considerați că fotografia trebuie să cosmetizeze realitatea, să o înfrumusețeze, sau să fie o oglindă care să o surprindă așa cum este ea?
Jeno Major: Eu nu cred că trebuie să o înfrumusețeze, ci să o facă să fie așa cum a simțit-o artistul. Un pictor pictează un peisaj care place, dar dacă mergi să vezi acel peisaj live, ți se pare că nu este ceea ce a pictat Gauguin, sau alt pictor. Dar el a trăit acolo o stare, un sentiment…
Deci, cu alte cuvinte, deși se consideră că aparatul surprinde realitatea obiectiv, printr-un simplu click, fotografia conține și o notă de subiectivism…
Sunt anumiți puriști care contestă editarea și consideră că fotografia trebuie lăsată așa cum a făcut-o aparatul. Păi nu pot să o las așa, fiindcă nu a fost așa. Lumina nu a fost așa cum a surprins-o aparatul, situația în sine nu a fost așa.
Trebuie să le aduc mai aproape de ce am văzut și am simțit în momentul acela. Mie îmi place să le editez, fără să le duc departe de realitate. Eu stau trei, patru ore să-mi intre o pasăre în cadru, când poți să faci asta în Photoshop.
În două secunde poți să îți pui câte păsări vrei, dar eu nu îmi calc pe principii. Am avut diverse comentarii, acolo unde erau păsări și razele de soare băteau prin pene, că sunt photoshopate. Dar nu fac asta, fiindcă nu îmi stă în caracter. Dar nu ai cum să convingi lumea. Fiecare crede ce vrea…
Dar cred că este și bucurie și emoție în așteptarea acelui moment în care surprinzi ceva inedit…
Jeno Major: Cum să nu fie? E ceva fantastic. Nici nu se poate exprima în cuvinte. Nu ai putea să simți acea bucurie dacă ar fi facil și la îndemâna oricui. Ar fi fain, dar nu ar fi nemaipomenit. Contează ceea ce simți până ajungi să fac clickul respectiv, pentru că se întâmplă să mergi de nenumărate ori și să nu prinzi atmosferă, să nu prinzi ceață. Eu pun acum preț pe mistic, pe lucruri învăluite în ceață…
Fotografiile dumneavoastră sunt într-adevăr pline de mister, parcă desprinse dintr-o lume fantastică. Cum ați ajuns la acest stil personal?
Jeno Major: Exact. Toată lumea spune: „poveste”, „basm”, „rai”. Încerc să le duc prin editare puțin înspre pictural. Asta e amprenta mea. Nu am încercat de la început să îmi caut un stil, dar știam de la început că voi face fotografie de peisaj, pentru că am umblat de mic pe coclauri, dus de tata, și mi-a plăcut natura.
Nu m-a tentat niciun alt gen, oricare ar fi fost el. Când m-am lăsat de pescuit, a venit fotografia. Nu știu de unde a venit, dar a venit. Mi-am luat atunci un aparat vai de capul lui, apoi am fost la un workshop de fotografie ținut de Sorin Onișor, care mi-a devenit prieten foarte bun. El mi-a spus: „Scapă de el cât mai repede și ia-ți ceva de Doamne –ajută!”.
Eu nu puneam preț pe calitatea aparatului și nici acum nu pun. Multă lume mă întreabă ce aparat am. În ziua de astăzi nu mai contează ce aparat ai pentru că tehnologia a avansat atât de mult încât e calitate la orice aparat iese pe piață, nu contează firma.
„Ce aparat aveți?” sau „Ce setări ați făcut?” Neinteresant! Nu mă uit niciodată la setări, pentru că dacă te gândești la lucrurile astea ai pierdut momentul.
Ce legătură credeți că există între profesia de actor și pasiunea pentru fotografie?
Jeno Major: Văzând atâtea spectacole și jucând în ele, atâtea scenografii, regii, toate astea mi-au influențat arta fotografică. Estetica frumosului m-a ajutat în compoziție… Acum, oriunde mă duc și la orice mă uit văd cadre fotografice, deja gândesc o compoziție. Astea sunt inerente după atâtea declanșări.
Se întâmplă să treci pe lângă un loc care e banal și nu îți spune nimic, dar a doua zi, cu o anumită lumină specială, locul acela e uau. Lumina face 90% pentru mine în fotografie. Ea e meșterul cel mare. După aceea vine fotograful, aparatul, și la urmă editarea.
Am observat că ați inspirat foarte mulți artiști plastici, care au creat picturi, caricaturi, modelaje după fotografiile dumneavoastră.
Jeno Major: De toate felurile. În ultima vreme e ceva de groază. Nu îmi vine să cred.
Vă cer consimțământul?
Jeno Major: Majoritatea mi-l cer, dar mulți au apărut în ultima vreme ca ciupercile din pădurice, după ce am postat și i-am promovat pe câțiva. Acum mă trezesc numai că îmi trimit în privat pe WhatsApp sau pe Messenger: „Și eu am pictat ceva!”
La două-trei zile primesc câte o lucrare de la artiști din toată lumea. Chiar acum pregătesc o expoziție cu un pictor acuarelist din Timișoara, Sebastian Alexa.
Cum află despre fotografiile dumneavoastră?
Jeno Major: Pur și simplu de pe pagina de Facebook. Există și site-ul jenomajor.com, dar mai multă vizibilitate are pagina de Facebook.
*Articol apărut în Capital Cultural, nr. 34
