Interviu cu fotojurnalistul Octav Ganea
de Diana Marcu
„Nu îmi place să vorbesc, mă exprim mai bine în scris”, spune despre sine Octav Ganea, omul din spatele unora dintre cele mai viralizate fotografii din ultimii ani. La 36 de ani, Ganea este unul dintre acţionarii agenţiei Inquam Photos, un proiect inovator care livrează instant imagini redacţiilor din România şi agenţiilor de ştiri internaţionale.
Spui aşa: „Nu îmi place să vorbesc. Mă exprim mai bine în scris”. Mai bine în scris sau mai bine în imagine? Care este formula care exprimă adevărul şi de ce? Cine eşti dumneata, Octav Ganea?
Sunt fotojurnalist coordonator în cadrul agenţiei de presă foto Inquam Photos, un om care într-adevăr simte că răgazul unui răspuns scris bate prin structură şi complexitate exprimarea clasică orală, dar care crede că pentru fiecare situaţie există un stil oportun de comunicare şi, totodată, că nu există un singur mod de a explica corect totul. Reţetele ideale, canalele de comunicare perfecte şi adevărul absolut nu cred că există, mai ales acum când faliile dintre comunicatori şi receptori sunt atât de mari; dar există întotdeauna încercarea jurnalistului onest de a fi echidistant şi cât mai obiectiv cu putinţă.
Cum te-ai apropiat de fotografie, de fotojurnalism, de realitate şi de instantaneu?
Pasiunea pentru vizual, care venea din liceu, şi conjunctura de moment m-au îndreptat spre Universitatea de Arte, apoi colegi de facultate, care erau în acelaşi timp şi în presă, m-au împins spre fotojurnalism. De acolo lucrurile au curs aşa cum au crezut de cuviinţă, având mereu grijă să îmi scoată în cale oameni care să vadă în mine mai mult decât reuşeam eu să văd, în persoana unor foşti şefi, apoi a partenerului din Inquam şi mereu în persoana soţiei. Aplecarea spre realitatea din fotografie, spre „acum şi aici” – prin comparaţie cu fotografia comercială ori cea de artă – , a venit după ce am descoperit că fotojurnalismul are puterea de a te aduce în mijlocul problemei aproape întotdeauna, iar provocarea unei imagini bune în condiţii irepetabile şi incontrolabile, dar a cărei amprentă să poată dăinui, a devenit repede o preocupare constantă.
Cum te-ai descrie?
Drept cineva aflat mereu la graniţa dintre bucuria de a putea face aproape în fiecare zi ceva diferit şi frustrarea observatorului extern în tumultul unei societăţi haotice.
Ce îţi place la tine ca fotojurnalist?
Ce mi-ar fi plăcut dacă eram strungar, pilot, contabil, şofer profesionist sau învăţător, anume faptul că pot lăsa ceva în urma mea.
Ce fel de fotografie te atrage? Ce fel de subiecte?
Fotografia de presă este din start un amestec de domenii, situaţii şi provocări, astfel încât lasă puţin timp să te întrebi ce ai prefera să abordezi mâine. Tinde, pe perioada unui an de exemplu, să te treacă prin toate zonele de interes, de la fotografie sportivă la portretistică politică, de la probleme sociale apăsătoare până la mişcări de stradă.
Cum te regăseşti în contextul socio-politic şi cultural actual? Ce faci când eşti furios, de exemplu? Dacă ai fi jurnalist de radio sau de tv, sau editorialist, ai scrie o opinie, ai avea o intervenţie. Fotograful Octav Ganea ce face?
Contextul socio-politico-cultural este acelaşi de când am devenit conştient de el şi înclin să cred că va suporta puţine schimbări în viitorul apropiat. Perioada recentă a fost, e adevărat, o excepţie, pandemia generând mai multă suferinţă decât ne e dat să vedem în alţi ani, astfel încât orice alt sentiment a fost copleşit de durerea resimţită pentru cei care nu puteau respira la câţiva centimetri de tine, de nenumăratele dăţi în care reveneai în spital şi aflai că majoritatea celor cu care ai discutat nu mai sunt.
Cum poţi reacţiona prin fotografie atunci când ceva te scoate din firea profesiei?
Fotografia de agenţie de presă este prin definiţie un martor tăcut al evenimentelor aflat în constanta încercare de a descrie evenimentele curente astfel încât informaţiile să ajungă la toţi cei ce ar putea fi interesaţi. A reacţiona prin fotografie este prin urmare aproape exclus, însă acolo unde simţim că un subiect, un eveniment sau un personaj public pot aduce schimbări majore, încercăm să le acordăm mai multă atenţie, furnizând şi mai multă informaţie redacţiilor.
Cum abordezi subiectele care nu îţi plac? Chiar aşa: cum te poţi apropia de un subiect, de o temă, de un personaj?
Subiectele neplăcute ţin exclusiv de comportamentul celor din faţa ori din jurul camerei, căci provocarea de a avea fotografia relevantă este valabilă şi în Parlament, şi pe stadion, şi la proteste, şi în spitale. Există unelte similare pentru toti jurnaliştii, printre care o documentare bună înainte de ieşi pe teren (acolo unde e posibil), o minte deschisă, o abordare obiectivă şi, cel mai important, empatică în momentul în care fotografiezi, pentru a te apropia de subiecte, teme ori personaje.
Care au fost imaginile sau momentele în care fotografiile tale au făcut diferenţa? După ce ştii că au plăcut, dincolo de intuiţia personală: după numărul de comenzi făcute la agenţia al cărei coproprietar eşti, după numărul de preluări fără citarea sursei, după premii sau distincţii pentru imaginea X sau Y?
Cred că viralizarea ori succesul de moment, avute de un cadru sau altul, pălesc în faţa relevanţei editoriale ori sociale a unei imagini, iar pentru ultimele două repere nu există modalităţi eficiente de cuantificare. Dincolo de feedback-ul imediat dat de vânzări, propagare (cu sau fără licenţă), viralizare, numărul de pancarte pe care apare o imagine la protestele următoare ori numărul de preluări în presa internaţională, există relevanţa imposibil de cuantificat pentru sentimentele/reacţiile trezite într-un cititor/privitor care vede într-o fotografie mai mult decât o simplă ilustrare a unui articol. Cred că aici stă adevărata putere a fotojurnalismului şi, oricât ar suna de desuet, mă voi bucura întotdeauna mai mult pentru o imagine care poate provoca întrebări şi stârni curiozităţi decât pentru un cadru care are doar potenţial viral.
Ce e esenţial în meseria ta? Ochiul, mâna, talentul, obiectivul, programul de editare, subiectul, detaliul… Să ai ceva de ultimă generaţie, să ai tupeu, să te bagi în faţă?
Cum imaginile de presă nu sunt identice între ele indiferent de câţi fotoreporteri au fost la faţa locului, aşa nici felul în care aceştia reuşesc în branşa lor nu este la fel. De la etica muncii până la talent brut, de la abilităţi tehnice până la sensiblitatea imaginilor, de la anduranţa fizică până la viteza de reacţie, de la fler jurnalistic până la răbdare pe teren, de la abilităţi de comunicare până la tuşa artistică, toate reperele acestea compun, în diverse proporţii, portretul unui fotojurnalist.
Cum defineşti relaţia dintre tine şi aparatele tale de fotografiat?
Aşa cum cred că e firesc într-o meserie unde timpul de reacţie contează: foarte strânsă.
Când eşti pe teren e un cod după care funcţionează un jurnalist de imagine: primul ia ilustraţie cameramanul sau fotograful?
În mod clar fotograful e cel care acţionează primul însă, în puţinele situaţii în care o imagine în format video constituie o sursă de informaţie mai bună, trecerea la modul de filmare e logică.
E un cod nescris care funcţionează sau după care te ghidezi când eşti în locuri sensibile precum un penitenciar, o revoltă, un miting, un spital, un accident?
Dincolo de fundamentele fotojurnalismului, atunci când ceea ce fotografiem constituie din start un subiect delicat, ne ghidează două idei principale. Unu: voi cauza mai mult rău persoanei/persoanelor din imagine dacă imaginea va fi publicată? Dacă nu pot răspunde la prima întrebare, sau nu se aplică în context, revin cu a doua: prin publicarea imaginii în cauză voi ajuta la îndreptarea unei situaţii nedrepte/ilegale/incorecte, existând astfel un scop editorial dincolo de orice îndoială?
Şi pentru că vorbim despre coduri, cum funcţionează legea copyrightului astăzi, când e vorba despre imagine? O imagine care în online e adesea preluată fără sursă…
Legea dreptului de autor a funcţionat întotdeauna, începând cu anul 1996, când a fost trecută prin Parlament. Însă, pentru o mare parte dintre redacţiile naţionale, aceasta a devenit mai mult o recomandare decât o obligaţie în perioada 2000-2015. Sunt unul dintre cei care consideră că lipsa de aplicare a legii dreptului de autor a condus la apariţia unei pleiade de mici site-uri cu conţinut „jurnalistic” care au condus inclusiv campanii de dezinformare pe subiecte diverse, uneori şi medicale, deoarece – în lipsa unor cheltuieli cu ilustraţiile ştirilor la zi, câtă vreme informaţia brută sub formă de text este gratuită (în anumite limite) – agregatoarele de informaţie (adevarată sau nu) au putut fi menţinute online şi crescute doar cu citate din alte site-uri şi fotografii furate.
Ai un dar suplimentar, o abilitate, permite-mi să o numesc aşa: să îi dai zoom realităţii surprinse, să o măreşti sau să o micşorezi. Uneori o poţi edita. Chiar aşa: editezi realitatea? Dar fotografiile?
Lista de intervenţii ce se pot face asupra unei imagini cu destinaţie editorială este foarte scurtă, include doar câteva reglaje din zona culorii, luminozităţii şi încadrării – atunci când nu se schimbă mesajul imaginii. În rest, fotografia de presă nu poate fi editată în acelaşi fel în care realitatea nu poate fi editată, deci imaginea prezentată de fotojurnalişti nu este nici mai bună, nici mai curată, doar realitate.
Dacă editarea s-ar putea aplica unor oameni sau situaţii din România contemporană, şi nu unor imagini sau texte, ce ai alege să editezi şi de ce?
Nimic. Deciziile luate de oamenii din jurul nostru sunt efecte ale felului în care aceştia au fost la rândul lor educaţi, informaţi sau votaţi. Rolul final al fotojurnalistului este acela de observator al realităţii, nu de actor implicat.
Cum a fost fotografia în pandemie? Ai mai fotografiat? Şi dacă te uiţi la imaginile alea, ce vezi?
Am fotografiat mult mai mult în pandemie. Parte pentru că în 2020 multe redacţii şi-au înjumătăţit echipele de pe teren, iar Inquam Photos a încercat să ajute inclusiv redacţiile care nu ne erau clienţi să ilustreze aspecte atât de importante, cum ar fi conferinţele ori măsurile luate de autorităţi. Parte pentru că Inquam Photos a transmis materiale foto şi video către agenţia internaţională Reuters, dar şi pentru că am vrut să oferim, atât anul trecut cât şi acesta, o cât mai mare cantitate de informaţie celor care aveau nevoie de ea. Ceea ce pot spune însă, este că am văzut prea multă suferinţă şi prea puţină empatie.
*articol apărut în Capital Cultural nr. 28, ediția tipărită