A trecut ceva timp de când n-am mai scris despre literatură. Nici nu trebuie s-o fac și nici nu simt să scriu la fiecare carte citită. În privința literaturii, îmi arog această libertate egoistă și amatoricească, însă atât de liniștitoare, de care nu se pot bucura criticii și hermeneuții consacrați (cu o fișă a postului serioasă, nu ca a mea). Nici nu citesc tot ce-mi cade în mână, nu mă pricep la liste, topuri sau recomandări de lectură. Deseori, însă, recitesc, cu sentimentul uimirii ingenue că trăiesc o experiență deplin nouă. În fine, ce vreau să spun e că scriu despre literatură atunci când ceea ce citesc mă scoate brutal din mine, îmi zgâlțâie sinapsele, îmi bulversează reperele și rutina diurnă, apoi mă aruncă într-un abis interior, în care levitez confuză, bântuită de expresii, idei și imagini răvășitoare. Îi spun efect turbionant.
Dintre arte, cred că, astăzi, poeziei-din-cuvinte îi e cel mai greu să genereze astfel de stări. Ea concurează pe piața trigger-ilor emoționali cu producții vizuale, ample sau comprimate: iconicitate simbolică, animații fascinante, poeme digitale, creații multimedia, dar și cu o inteligență artificială tot mai intruzivă și mai acaparatoare în zona produselor culturale destinate văzului și auzului. În plus, ecranele conectate la rețele sociale și posibilitatea comunicării instantanee au făcut, printre altele, ca însuși discursul poetic al nativilor digitali să ia forma, „unor spectaculoase diorame în tehnicolor, instituind o viziune GoPro a realității.” (Alex Ciorogar, „Metamodernismul poetic românesc”, Euphorion)
Și totuși există cărti de ținut în mână și amușinat, de trăit în adâncul sinelui, între copertele cărora se ivesc lumi de o intensitate insuportabilă. Așa este Marea din spatele caselor de piatră cu acoperiș roșu a lui Nicolae Avram (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022). Transcriu, în cele ce urmează, câteva gânduri și impresii esențiale despre acest poem-carte, parcurs dintr-o suflare.
„Psalmul 6: iau o lumânare și umblu prin lume gol cu pielea jupuită”
Deși clasic tipărit, pe o hârtie de o calitate ireproșabilă, liniaritatea grafică a volumului e înșelătoare: aici, absența punctuației nu semnifică doar boicotul coerenței și coeziunii discursive, ca procedeu neomodernist de punere în formă. Suprimarea pauzelor echivalează cu ruperea oricărui ritm, cu un flux continuu și cu senzația de sincopă respiratorie. Minimizarea punctuației instituie un climat enunțiativ în care non-semnul grafic devine o condiție esențială a recompunerii sensurilor. Abia în acest spațiu abisal (al lui „a”, nu al lui „anti”), adică atemporal și amoral, poate fi recompusă o lume primordială dintr-o magmă indistinctă: binerău, nașteremoarte, splendidhidos, sfântdamnat, erosthanatos. Vedem cum în Marea din spatele caselor de piatră cu acoperiș roșu, categorii extreme și rațional separabile se fluidizează și se amestecă într-un tot atavic și acvatic de o stranietate tulburătoare. Singurele semnalizate grafic în text rămân interogțiile fără răspuns („căci viața nu este oare acest ștreang viu colorant această/bulboană în care toate dispar și se scufundă și mă iluminează?”) și parantezele, ambele semnalizări ale unei autoreferențialități introspectiv-descriptive care glisează permanent dinspre și înspre miezul ființei și lumea exterioară.
„Psalmul 24 ce vezi tu în această aruncare în gol când totul a fost spus dinainte? (…)”
Poemul nu deschide nicidecum un portal contemplativ, în ciuda imagisticii copleșitoare și debusolante, care creează impresia unei pelicule suprarealiste, derulate pe fast-forward. La Nicolae Avram, poezia nu se citește, nu se contemplă, se inhalează. De aceea, până și ideea de discurs poetic îmi sună inadecvat. Odată bruiată dimensiunea sintagmatică, dispare pragul conventional de comprehensiune, iar pe acest teritoriu eliberat de rigori logico-semantice, paradigmaticul se instituie lax și versatil, inepuizabil în asocieri simbolice și interpretări estetice, așa cum se întâmplă în poezia adevărată. („spune-mi tu moarte oare nu există viață pe aici?/umblu singur prin valuri și meduze cu cozi ca de curcubeie/ (pe această pânză de apă e imprimat chipul meu) / ies din țărână apar la fereastra ta suflând din trâmbița ierihonului”)
„Psalmul 31 crima e mai mult decât eu însumi cerul marea iarba și cântecul”
Personal, resimt lectura din copertă în copertă a poemului Marea din spatele caselor de piatră cu acoperiș roșu ca pe o absorbție sinestezică în care se amestecă violente contraste senzoriale, mai întâi cele vizuale: roșu sângeriu și alb („de pe faleză văd mulțimi de delfini cum ies în rochii able de mirese”; „cine este acela care sfâșâie cu dinții îngălbeniți pielea balenelor albe dintr-o mare”; „nu mâncăm altceva decât zăpadă și sângele lui hristos”); apoi, cele olfactive: „marea miroase a om bătrân putrezit în fotoliu”, „miresme de lavandă coaptă”. În acest amețitor carusel de percepții senzoriale, murmurul psaltic constituie fundalul sonor de adâncime: un strat acustic vibrant și arhaic, peste care se suprapun polifonic alte voci, aflate într-un dialog funebru și dureros până la paroxism, despre suferință, iubire și viață, de altfel o sinonimie comună, în poezia lui Nicolae Avram. („se aude toaca ne ținem de mână vântului valurilor le poruncim să tacă / (sinucigașul cântă ce mare deal e moartea)”.
„Psalmul 50 vreau un mormânt fără niciun vierme / (când m-am întors acasă înflorise mălinul) / un mormânt albastru precum cerul)”
La Nicolae Avram, știu asta de la Mamé, poezia se naște din atrocitate și e autodevoratoare până la anihilarea aproape completă a realității palpabile, din care mai rămân vagi repere ființiale sau spațio-temporale încă numite („năsăud”), precum rămășițele pământești, probe ale unei existențe certe și insuportabile. Concomitent cu ștergerea punctelor de orientare, în lumea recreată de Nicolae Avram, detabuizarea semnifică gestul radical de anulare a oricărei ambivalențe. Rămas locul predilect al catharsisului, infernul îngăduie paradisul, astfel că suicidul, crima, incestul, antropofagia coexistă indistinct cu ingenuitatea copilăriei și cu un eros duios, elegiac, infantilizat de spontane izbucniri ludice. În scrisul lui Nicolae Avram, se întâmplă ca mereu și ciclic din răul cel mai rău să irumpă lumina cea blând-serafică a învierii unei umanității cândva, undeva distruse, aparent, iremediabil. „1. când am reușit să ne construim o casă și când am fi putut să avem copii / 2. lumea a început deodată să moară atârnând sub ferestre / (în mijlocul grădinii de trandafiri o insulă de corali) / 3. am pândit reântoarcerea ta sub poduri terase parcuri / brusc carnea-mi putredă se ivi ca un înger în flăcări”
Marea din spatele caselor de piatră cu acoperiș roșu seamănă și cu un performance ritualic. Poemul se rostește incantatoriu. Repetițiile în registrul mistico-magic („pasărea gopii, pasărea gropii”; „am murit am înviat am murit am înviat”, „vântul cântă aleluia alleluia aleluia”), formula psalmodică, viziuniile zoomorfe, atavismul erotico-tanatoforic, senzația de ritm obsedant toate trimit la starea de transă. Nicolae Avram lasă poezia să treacă prin el ca o narcoză izbăvitoare.
Ce o face simultan autentică și hipnotică? Aceasă capacitate teribilă de contaminare, de vrăjire, de reumanizare. („nu delirul ci libertatea”)
