de Anda Ionaș
Victor Rebengiuc face parte din generația de aur a teatrului și filmului românesc. Și-a clădit o carieră impresionantă, de aproape 70 de ani, cu răbdare, dăruire și mult talent, fiind iubit și admirat de public, dar și de actorii mai tineri, care îl privesc ca pe un far călăuzitor.
Chiar și acum, la o vârstă venerabilă, își păstrează nealterate tinerețea spiritului, energia, curiozitatea, umorul și dragostea pentru profesie. Un dialog cu domnia sa este o delectare, fiindcă vorbește cu sinceritate, modestie și pasiune despre personajele pe care le-a creat și despre întâlnirile care l-au marcat ca om și ca artist.
Anda Ionaș: Spectacolul „Tatăl”, în regia lui Cristi Juncu, pe care îl veți prezenta la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, vorbește despre memorie. V-aș întreba care vă sunt cele mai dragi amintiri în acest moment. Amintiri care țin de profesie, de prieteni, de cei apropiați…
Victor Rebengiuc: Eu sunt un om al secolului XX. În acel secol mi-am trăit eu viața artistică, am întâlnit profesorii și regizorii de la care am învățat: Aura Buzescu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu. În perioada aceea am jucat roluri mari, importante, care m-au solicitat și pentru care m-am luptat ca să-mi găsesc personajele. Toată munca mea în profesia de actor este o bucurie pentru mine. Chinuit am fost de multe ori, furios altădată, categoric respingător a tot ceea ce se întâmplă. De multe ori am spus: „Nu mai vreau!ˮ. Când văd că nu-mi iese ceva, îmi vine să mă las, să mă duc să mă fac tăietor de frunze în Cișmigiu.
Ați avut și astfel de momente?
Victor Rebengiuc: Da, dar până la urmă îmi trece, și revin, și rămân în continuare actor, spre bucuria mea și, poate, spre necazul altora. Sunt fericit că am avut ocazia să întâlnesc cele mai mari forțe ale teatrului românesc din secolul XX. Secolul XXI este la început încă. Există niște mugurei, dar să vedem dacă ei pot egala sau chiar depăși tot ceea ce a existat, ca talent artistic, în secolul XX.
Dacă nu ați fi urmat o carieră în teatru, ce fel de profesie credeți că ați fi putut avea?
Victor Rebengiuc: Specialist în transformatoare electrice.
Ați studiat așa ceva?
Victor Rebengiuc: Da, la școală. Am făcut școala medie tehnică. Ai mei m-au dat la școala asta în ideea că dacă intri la liceu îți dă o diplomă de bacalaureat și umbli cu ea pe stradă. Măcar așa, te alegi cu o meserie și poți să te angajezi undeva. Când termini școala, ai un loc de muncă.
Dar eu cred că tot la teatru ați fi ajuns.
Victor Rebengiuc: Da, aveți dreptate când spuneți asta, pentru că eu cred că dacă ai un talent nu poți să îl omori decât dacă vrei. El își cere dreptul la viață mereu. Îți spune: „Uite, ăsta ești tu! Vino încoace!ˮ. Și te cheamă acolo.
Dar mai aveați o altă pasiune decât cea pentru teatru? Ar fi existat o variantă B?
Victor Rebengiuc: Nu, nu am avut. În timp ce făceam școala asta tehnică, de transformatoare electrice, unul dintre colegii mei (am mai spus povestea asta de o mie de ori) m-a distribuit într-o piesă la teatru. Probabil că era o activitate culturală necesară a teatrului. Și am jucat în piesa aceea, după care, un coleg dansator la un cămin cultural m-a întrebat dacă nu vreau să joc acolo, pentru că aveau și teatru.
Și uite așa, eu mă duceam la căminul cultural și jucam teatru, fără să mă gândesc să îmi schimb profesia. Eu făceam teatru pur și simplu pentru că îmi plăcea să îmi petrec timpul liber acolo, în loc să bat mingea pe maidan. Dar nu m-am gândit niciodată să mă fac actor. Asta mi se părea de neatins, la 17 – 18 ani, cât aveam eu atunci.
Și care a fost momentul în care ați decis să mergeți în direcția asta?
Victor Rebengiuc: Tot acolo, la școală, am făcut o piesă cu colegii mei, un fel de comedie cu bancuri, care avea succes de public. A venit și directorul școlii, a văzut spectacolul și mi-a spus: „Mai Rebengiuc, tu ar trebui să te faci actor!“. Și de atunci mi-a intrat asta în cap. „Ia stai, domʼle! Poate că are dreptate!“. Și m-am dus și am încercat la institut. Da… I s-a părut lui că aș putea să fiu actor… Dar i-am mulțumit pentru asta.
Ați avut ocazia să îl reîntâlnit și să-i mulțumiți?
Victor Rebengiuc: Da. Nu și-a dat seama ce face, dar a ieșit bine până la urmă. (râde)
Ce frumos! Iată cum o vorbă pe care poate nu o gândești foarte mult, ci vine pe un fond emoțional, poate să schimbe destinul cuiva… Ați jucat peste 200 de roluri în teatru și film…
Victor Rebengiuc: Nu le-am numărat. Am jucat multe, frumoase și bune.
Dar aveți unele preferate?
Victor Rebengiuc: Nu. Le-am iubit pe toate. Au fost, de exemplu, roluri pe care le-am făcut de la prima lectură. Am găsit pe loc, în mod spontan, personajul, și altele, în care m-am căznit de mi-au ieșit ochii și mi-a căzut părul, și greu de tot am izbutit să ajung la un oarecare rezultat.
Dar pe toate le-am iubit. Fiecare rol pe care l-am jucat a însemnat o treaptă, pentru că un prim succes nu a fost pentru mine capătul eforturilor. Țelul meu, am mai spus-o și o repet, este să devin un mare actor. Nici în momentul ăsta, la 90 de ani, după vreo 60 și ceva de ani de carieră, dacă nu mai mult, nu pot să spun că sunt un mare actor, așa cum aș vrea eu, așa cum înțeleg eu că este un mare actor.
Un mare actor este o persoană care interpretează perfect, fără cusur, un rol la care nu poți să-i aduci niciun fel de critică. Mie nu mi s-a întâmplat în halul ăsta un rol, dar sper să ajung… Sunt totuși destul de lucid și îmi dau seama că la 90 de ani speranța mea este iluzorie. Și totuși, sper… Poate sar mai multe trepte odată și ajung mai repede. (râde)
Eu cred că de fapt ăsta este secretul: să nu te crezi niciodată mare actor, dar mereu să tinzi spre asta. În felul acesta ai toate șansele să ajungi, nu neapărat în ochii tăi, dar în ochii publicului. Probabil că dacă v-ați fi simțit de la început mare actor, v-ați fi plafonat.
Victor Rebengiuc: Da, sunt persoane care au făcut asta și și-au terminat foarte repede cariera.
Cât de mult contează pentru dumneavoastră acum, după atâta experiență, felul în care regizorul ghidează actorul? Se întâmplă să nu mai simțiți nevoia indicațiilor regizorale, să vă fie suficient textul ca să vă vizualizați rolul?
Victor Rebengiuc: Sigur că trebuie să existe o înțelegere, o comuniune de idei cu regizorul, pentru că împreună ne facem un plan în legătură cu personajul și cu spectacolul, în general. În viața mea artistică am avut un motto pe care l-am furat de la Stanislavski: „Iubește arta din tine, nu pe tine în artă!”. Plecând de la motto-ul acesta am învățat să slujesc spectacolul și nu pe mine. Nu vreau să mă arăt pe mine actor. Eu vreau să fiu acel fir de lumină. De aceea, eu slujesc spectacolul cu multă dăruire și convingere.
Ce fel de roluri preferați?
Victor Rebengiuc: Poate să fie orice rol, dar dacă este unul interesant, e grozav, îmi place. Nu caut roluri frumoase, ci roluri interesante, în care să ai ce juca, nu roluri schematice și lipsite de esență.
Există roluri pe care v-ați fi dorit să le jucați și nu ați avut ocazia?
Victor Rebengiuc: Nu, nu am asemenea roluri, pentru că de câte ori un actor își dorește cu ardoare să joace un rol, eșuează. Nu îi iese ceea ce se așteaptă el că ar putea ieși. Am văzut mai multe cazuri.
Dar regizori preferați aveți?
Victor Rebengiuc: Regizorii mei preferați sunt morți toți. Ciulei, Pintilie, Penciulescu, Vlad Mugur – pe care l-am avut și profesor în institut… Toți au fost oameni care au muncit la clădirea mea ca actor. De la toți am învățat câte ceva, pe toți îi iubesc, îi respect și îi pomenesc tot timpul. Sunt conștient că le sunt dator prin tot ceea ce sunt eu ca actor. Și, în primul rând, doamnei Aura Buzescu, profesoara mea, care a fost categorică, m-a ferit repede de pericolul cabotinismului și m-a pus bine pe șine, mi-a fixat calea.
Ați avut șansa să abordați roluri mari atât în film, cât și în teatru. În ce fel v-a ajutat această dublă experiență în arta actoricească?
Victor Rebengiuc: Unii zic că e diferit, dar eu la fel am jucat și în teatru și în film. Mi-a plăcut experiența din film prin faptul că rămâne ceva după tine. Dacă vorbim despre teatru, după aproape 70 de ani de carieră mă uit înapoi și nu se vede nimic.
Cu siguranță a rămas ceva în inimile spectatorilor.
Victor Rebengiuc: Da, dar în inimă nu se vede nimic. La film rămâne câte ceva. Eu am văzut multe filme, copil și adolescent fiind. Stând pe o stradă centrală, undeva aproape de Bulevardul Elisabeta, unde erau multe cinematografe în zonă, în vacanțe nu plecam din București, pentru că nu aveam rude la țară, dar aveam cinematografe.
Se pare că încă de pe atunci simțeați o atracție spre artele spectacolului.
Victor Rebengiuc: Da, îmi plăcea, dar nu m-am gândit niciodată să fiu eu actor. Sigur că mă jucam, împreună cu fratele meu, de-a războiul. Am trăit Al Doilea Război Mondial, copii fiind. Eu eram locotenent, fratele meu era sublocotenent. Mai era încă unul pe care îl făcusem sergent. Nu aveam soldați, însă noi eram un corp ofițeresc capabil. (râde) Ne-am luptat ba cu rușii, ba cu nemții și i-am învins pe toți. (râde)
V-au rămas în minte anumite filme de când erați copil?
Victor Rebengiuc: Multe. Primul film pe care l-am văzut – cred că aveam între cinci și șase ani; țin minte perfect – se chema Intermezzo și avea niște interpreți minunați: Ingrid Bergman, Leslie Howard… Țin minte și melodia filmului. Am văzut atunci filmele americane, cu gangsteri, filmele italienești… Și rușii aveau niște actori minunați și mă uitam la ei cu multă bucurie. Și asta a fost un fel de universitate a mea, pentru că meseria noastră se și fură: ți-a plăcut cum a jucat și fără să îți dai seama, ai furat.
Fotografie reprezentativă: Dan Susa