text și foto: Alexandru Istudor
Fotografia este o descoperire relativ recentă pentru mine. Mi-am cumpărat un aparat prin 2019, înainte să plec în Cuba pentru două săptămâni, spunându-mi că trebuie neapărat să încerc să surprind ceva din acea țară încremenită într-o altă epocă. Privind retrospectiv, în Cuba am făcut probabil cele mai neinspirate poze, în profund contrast cu unul dintre cele mai autentice și cinematografice locuri în care am fost vreodată, tocmai pentru că nu mi-am dat seama că există un learning curve, ca în orice alt domeniu, până să ajungi să-ți iasă ceva cu adevărat interesant.
La modul serios și frecvent, probabil doar în ultimii doi ani am reușit să îmi construiesc un portofoliu de fotografii. Pandemia a avut un rol important, dar nu neapărat în sensul de a ieși din casă să fac poze. Posibilitatea realizării unor proiecte teatrale părea extrem de complicată și incertă – regia de teatru fiind, de fapt, principala mea formare și cale aleasă, fotografia fiind exclusiv un demers creativ pe care îl fac din pură plăcere. În schimb, ceea ce mi-a permis perioada pandemică a fost faptul că mi-a eliberat o parte de timp și din disponibilitatea mea îndeajuns încât să pot petrece câteva luni în care să mă gândesc și să studiez fotografia ca mediu artistic.
Mi-a oferit șansa să mă aplec spre zone precum compoziție, aspecte tehnice, dar și un pic de timp să studiez creația altora, îndeajuns încât atunci când ies pe stradă să știu exact ce vreau să surprind și să pot controla ceea ce fac.
Chiar și așa, nu am fost pregătit aproape deloc să fac poze într-un oraș ca Londra, unde am studiat regie de teatru și unde ulterior m-am stabilit.
Când ieși pe stradă propunându-ți să faci poze ești pur și simplu asaltat de numărul de posibili subiecți și copleșit de cantitatea de informații și viață care se derulează în fața ta. Simți că există atâtea posibilități care trec prin fața ta, încât de nenumărate ori ești deopotrivă intimidat și distras încât nu te mai poți concentra să decupezi ceva din toată această realitate.
Totul pare să se întâmple pe repede înainte, ritmul vieții este năucitor și sunt, probabil, mai multe poze pe care le-am ratat decât cele pe care am ajuns să le imortalizez. Mi-am dat seama că în acest ocean de posibilități nelimitate singura soluție este să îmi organizez orice ieșire fotografică în jurul câtorva teme sau spații geografice mai concentrate și localizate.
Și nu mi-a luat mult să descopăr această lume subterană a metroului londonez. Să îmi dau seama care linii de metrou au lumina sau atmosfera mai bună pentru poze, care vagoane oferă niște posibilități mai interesante, unde să mă poziționez pentru a surprinde măcar o fărâmă din toată această realitate și, mai ales, să îmi iau aparatul cu mine ori de câte ori foloseam metroul.
Am devenit fascinat de această lume subterană poate și pentru că uneori suntem mai degrabă atrași de aspectele de care nu am avut parte în viață – mi-am petrecut o parte din copilărie într-un sat format din 200 de familii și, ulterior, în orașe de dimensiuni medii de genul Sibiului și Clujului.
Ideea de lume a metroului care deservește o metropolă de 15-20 de milioane de oameni, precum Londra, era mai degrabă ceva de filme sci-fi, comparativ cu orice altă experiență personală trăită în prealabil.
Prietenii mă întreabă adesea dacă oamenii nu observă când le fac poze în metrou. La început ezitam foarte mult până să declanșez aparatul, dar mi-am dat seama că suntem atât de prinși în gândurile noastre (sau în ecranul telefoanelor) încât, în 90% din cazuri, nu am observa probabil dacă cineva aflat la distanță de un metru ne-ar face o poză.
De fapt, tot ceea ce fac în aceste momente este sa fiu extrem de atent la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Într-o lume în care suntem distrași probabil de un număr tot mai mare de dimensiuni, device-uri, și posibilități, fotografia este doar o modalitate de a ne face să fim extrem de prezenți și conștienți de tot ce se află în proximitatea noastră…
*articol apărut în Capital Cultural, nr.34
