Interviu cu scriitoarea ucraineană Victoria Amelina

de Diana Joicaliuc

„Ucrainenii vor ieși învingători din acest război. Libertatea este fundamentală, chiar mai importantă decât siguranța!”

Literatura este o formă de rezistență, mi-a spus scriitoarea ucraineană Victoria Amelina. Are 36 de ani și este una dintre cele mai puternice voci ale generației sale. Cărțile i-au fost traduse în engleză, cehă, olandeză și poloneză. 

Atunci când am stat de vorbă, scriitoarea se afla în Lviv, în vestul Ucrainei, și era implicată în numeroase acțiuni umanitare pentru a veni în sprijinul armatei, dar și al celor nevoiți să fugă din calea războiului. Cu câteva ore înainte să înregistrăm interviul mai multe rachete rusești au lovit zona aeroportului din Lviv, orașul ei natal. 

„M-a trezit zgomotul sirenelor anti-aeriene. De fapt, prietena mea din Kyiv, care locuiește cu mine de când situația din capitală s-a agravat, mi-a spus că s-au auzit explozii și că ar fi bine să stăm o vreme în hol, cât mai departe de ferestre. Blocul în care locuim nu are adăpost. Așa mi-am petrecut dimineața, dar, în general, suntem bine, încercăm să ajutăm cât de mult putem armata ucraineană, să ne ocupăm de refugiații care vin în număr tot mai mare din centrul și estul Ucrainei. Avem foarte multă treabă și nu prea ne mai rămâne timp să reflectăm sau să urmărim știrile. Cred că oamenii din celelalte țări europene sau din SUA văd mult mai multe știri îngrozitoare decât noi, poate de asta nici nu suntem atât de speriați”, mi-a povestit, la telefon, Victoria Amelina. 

S-a născut la Lviv, dar la 14 ani s-a mutat împreună cu familia în Canada. Câțiva ani mai târziu, după ce a obținut masteratul în informatică, Victoria Amelina a hotărât să revină în Ucraina. A lucrat ca programator IT și manager în companii internaționale de top. Dar, în ciuda succesului, se simțea tot mai străină de acest domeniu. Astfel, a renunțat la IT și s-a dedicat în totalitate scrisului. 

Romanul său de debut, publicat în 2015, „The Fall Syndrom: about Homo Compatiens” care vorbește despre protestele anti-guvernamentale Euromaidan i-a dus deopotrivă aprecierea publicului și a criticilor literari, și numeroase premii. Și-a dorit să scrie o carte în care Maidanul să fie prezentat onest, fără clișee. „Ucraineanul meu nu este un erou cazac dintr-un desen animat, ci seamănă mai degrabă cu un Hamlet pus în fața unei alegeri dificile”.  Maidanul s-a întâmplat, crede Victoria Amelina, pentru că ucrainenii erau pregătiți pentru el. „Romanul vorbește despre maturizarea noastră, despre capacitatea de a ne sacrifica de dragul celorlalți. Oamenii au fost puși în fața unei alegeri: să rămână în zona de confort în ciuda faptului că demnitatea lor se degrada, sau să țină piept răului. Ucrainenii au ieșit atunci pentru că au început să fie bătuți studenții. Brusc, am realizat că umilirea lor a fost, de fapt, umilirea noastră, a tuturor”, a spus Amelina. Am întrebat-o dacă și-a imaginat vreodată de la Euromaidan încoace că Ucraina va fi invadată de ruși. 

„Da, cred că da, ne-am așteptat la asta. Atunci când a început invazia rusă m-am gândit că se va transforma foarte repede într-un război la scară largă. În 2014, când a avut loc tragedia aviatică în urma căreia au murit aproape 300 de oameni, după ce avionul Malaysia Airlines MH17 a fost doborât de o rachetă rusească, Europa a fost îngrozită și cred că acela a fost momentul care a schimbat succesiunea evenimentelor. 

Știți, până de curând urmăream îndurerată ce se întâmplă în Siria de atâția ani și mă gândeam că am putea fi noi în locul lor, deoarece eram convinsă că Putin își dorea să ne facă și nouă același lucru. Acum urmăresc ce se întâmplă în Mariupol și văd că e exact ca în Siria. Cred că atacă în mod intenționat civili, femei, copii. Mai mulți oameni care stăteau la coadă să cumpere pâine au fost uciși de un bombardament rusesc în Cernihiv. Pur și simplu este o cruzime de neimaginat. Încercăm să înțelegem cumva de ce rușii se comportă așa, poate din cauza luptelor din Cecenia, Georgia, Siria. Deci, sunt obișnuiți să omoare oameni. Sunt niște mercenari!”

Diana Joicaliuc: Anul trecut ați organizat în New-York-ul ucrainean din regiunea Doneţk, un Festival de Literatură. Cum a fost această experiență și cum s-a conturat ideea unui festival atât de aproape de linia frontului?

Victoria Amelina: Timp de opt ani s-au dus lupte în estul Ucrainei, și chiar dacă n-au avut o asemenea amploare, tot despre un război îngrozitor a fost vorba. Anul trecut am reușit să organizăm pentru prima oară un mare festival literar, la nici doi kilometri de linia frontului, într-un orășel care se numește New York, întemeiat în secolul al 19-lea de coloniștii germani. L-au denumit așa pentru că probabil visau la un oraș mare, prosper, precum metropola americană cu același nume. Dar New-York-ul ucrainean a rămas un orășel foarte cochet cu aproximativ 10 mii de locuitori. Timp de 70 de ani orașul a purtat numele sovietic de Novhorodske, iar abia anul trecut, cu aprobarea Parlamentului ucrainean, i-a fost restabilit numele istoric. „Nume adevărate. Povești adevărate” a fost tema Festivalului de Literatură de anul trecut.  

New-York-ul se află acum, bineînțeles, sub bombardamente rusești. Dar pentru ei nu e o situație nouă, pentru că trăiesc sub amenințarea rusească de opt ani. 

Evenimentul nostru de anul trecut a fost dătător de speranță, deoarece am avut curaj să ne adunăm acolo să citim poezii, să cântăm, să facem planuri de viitor. Urma să organizăm și anul acesta o nouă ediție a Festivalului de Literatură de la New York. De fapt, Festivalul este programat să aibă loc în luna septembrie, și chiar am vorbit cu mai mulți colegi din echipă și suntem încrezători că până în luna septembrie vom câștiga. Ucraina va câștiga acest război. Festivalul de Literatură de la New York va avea loc, iar „Eliberarea viitorului”, tema pe care am stabilit-o cu mult timp înainte, va fi mai mult decât relevantă în septembrie. Până la urmă, armata ucraineană pentru asta se luptă acum, pentru viitorul nostru în libertate!

D.J.: Despre acest război se va scrie și se va cânta mult, e de părere scriitorul Serhei Jadan. Dar limbajul va fi cu totul diferit. Pentru că este o limbă care se formează chiar în aceste momente în întreaga țară. Conține multă durere și furie, dar, cel mai important, credință și dragoste. Pentru dvs. în ce măsură este literatura o formă de rezistență?

V.A.: Trebuie să te hotărăști dacă vrei să citești o carte sau nu, iar eu nu cred că până acum rușii au fost interesați să citească literatură ucraineană. Dar eu încă mai cred în puterea literaturii, este și o formă de rezistență. Eu scriu proză, romane și eseuri, dar am prieteni care scriu niște poezii extraordinar de frumoase în aceste momente. Da, sunt dureroase, dar ne și alină, ne dau putere. Apoi, versurile sunt puse pe muzică și avem deja niște cântece foarte puternice despre războiul ăsta ruso-ucrainean. E foarte important să scrii la cald despre ceea ce trăiești!

Ucrainenii vor ieși învingători din acest război. Suntem un popor foarte curajos, suntem solidari și credem că libertatea este fundamentală, chiar mai importantă decât siguranța. Trebuie să apărăm această libertate. 

D.J.: Cum a fost prima zi de război?

V.A.: Eram în vacanță, în Egipt, împreună cu familia mea, iar în dimineața zilei de 24 februarie aveam programat zborul de întoarcere spre Lviv. Nu am apucat să citim știrile, astfel că atunci când am ajuns la aeroport nu știam ce se întâmplă, egiptenii ne-au explicat că nu mai aveam cum să ne întoarcem în țara noastră, deoarece toate zborurile erau anulate, multe aeroporturi din Ucraina fiind deja bombardate de armata rusă. Am fost de-a dreptul îngroziți, am stat câteva zile într-un hotel pus la dispoziție de autoritățile egiptene, apoi am luat avionul până la Praga și de acolo am pornit spre Ucraina. Ne-am dorit să ne întoarcem, să ne sprijinim unii pe alții și să ajutăm fiecare cum putem. Cei mai mulți dintre noi, ucrainenii, și mai ales dintre scriitori, vrem să rămânem în țara noastră în astfel de vremuri grele. E foarte important pentru noi.

D.J.: V-ați întors așadar în Lviv, care, până nu de mult,  era cea mai sigură regiune a Ucrainei. Spuneți-mi care mai este atmosfera în oraș? 

V.A.: Nici Lvivul nu mai este un oraș în întregime sigur. Nu cred că mai există un loc sigur în Ucraina. Până acum, rușii au bombardat una dintre cele mai mari baze militare, Centrul Internațional pentru Pace și Securitate, Yavoriv, din apropierea frontierei poloneze. De asemenea, au fost bombardamente și în zona aeroportului din Lviv și evident că pot să cadă bombe oriunde. Urmărim îngroziți ce face armata rusă în est, în Mariupol, în Harkiv, unde a distrus cartiere rezidențiale, a bombardat blocuri, spitale, școli. Rușii distrug totul în calea lor, fără să țină cont de nimeni și de nimic. Ne gândim că ar putea în orice moment să ne atace, să facă aceleași lucruri și aici în Lviv. Deocamdată, încă mai trăim cu o aparentă senzație de siguranță, dar înțelegem cât de fragilă e situația în care ne aflăm.

D.J.: Sunteți implicată în numeroase acțiuni umanitare. Cum se desfășoară acum zilele dvs.? 

V.A.: Pentru că stăpânesc bine limba engleză, discut cu foarte mulți oameni care vor să ne ajute, în special din SUA, sunt în legătură directă cu medici. În Lviv sunt mai multe depozite în care colectăm ajutoare umanitare pe care mai apoi le distribuim acolo unde e cea mai mare nevoie de ele. Sortez lucrurile care ajung la noi, coordonez și încerc să pun în legătură cât mai mulți oameni pentru a obține ajutoare.

De asemenea, ne întâlnim cu refugiați, cu prieteni de ai noștri care au fost nevoiți să fugă din orașele lor acum bombardate. Și în momentele acestea în care ne reunim cu prietenii noștri care au reușit să scape, avem parte de câteva clipe de fericire. Acum o călătorie din estul Ucrainei până la Lviv poate să dureze chiar și trei zile, în mod normal era un drum pe care îl parcurgeai în câteva ore cu mașina. Vă imaginați cât de greu e mai ales pentru cei cu copii mici. 

Din păcate, până acum nu am reușit să întâlnesc niciun prieten din Mariupol, iar situația acolo este de-a dreptul terifiantă și nu pot decât să mă rog ca ei să mai fie în viață. 

D.J.: Una dintre întrebările care se ridică acum este unde și când se vor opri forțele armate ruse. Până unde va duce Putin războiul declanșat? 

V.A.: Rușii nu se vor opri. Mă tem pentru Polonia, Lituania, Estonia, pentru România. Rușii au tot repetat de-a lungul ultimilor 40 de ani că vor merge din nou la Berlin, vedeți, ei se cred în continuare salvatorii lumii, trăiesc cu mitul ăsta. Dar nu au observat că în acest moment ei sunt cei care pun în pericol lumea întreagă și că lumea trebuie să fie salvată din ghearele lor. Protestele anti-război sunt bune, dar cred că ar trebui să cereți guvernului dvs., Alianței Nord Atlantice să închidă cerul deasupra Ucrainei. Atunci când bombele rusești lovesc adăposturile în care se ascund civili, copii, femei, bătrâni, e bine să avem asistență umanitară ca să-i putem ajuta, e de mare folos tot sprijinul dvs., dar ar fi atât de bine să avem apărare antiaeriană din partea NATO. Atunci nu ar mai fi nevoie de echipamente sanitare și medicamente ca să amputăm membrele unui copil, astfel de drame ar putea fi prevenite. Știți, ar fi atât de bine dacă ați putea să ne salvați viețile.

material din numărul 31 Capital Cultural