„Adevărul este doar în ceea ce este omenesc”

Interviu cu regizorul Emanuel Pârvu

Deopotrivă actor și regizor, Emanuel Pârvu a fost în ultimii ani prezent pe marile ecrane cu filme ce au câștigat aprecierea atât a criticilor, cât și a publicului. Primul său lungmetraj, Meda sau partea nu prea fericită a lucrurilor a obținut în 2017 două premii la Festivalul de Film de la Sarajevo, iar scurtmetrajul Totul e foarte departe a fost premiat în 2018 la Festivalul de Film de la Valladolid și la Anonimul IFF.

Al doilea său lungmetraj, Marocco/ Mikado, a putut fi văzut în premieră mondială la Festivalul de la San Sebastian în toamna anului trecut, iar din 7 octombrie a intrat în cinematografele românești. Inspirat din jocul cu bețigașe colorate al cărui nume îl poartă, filmul vorbește spre fragilitatea vieții, despre înlănțuiri cauzale, despre  alegeri și evenimente minore ce pot schimba destine. În calitate de actor într-un rol principal, Emanuel Pârvu a luat parte în 2021 la cea de-a 78-a editie a Festivalului International de Film de la Veneția, unde thrillerul psihologic Miracol, în regia lui Bogdan George Apetri a primit cronici elogioase.

Anda Ionaș: Emanuel, tu ești la fel de activ în zona de actorie cât și în cea de regie. Cât de dificil este să realizezi trecerea de la una la alta? Atunci când joci în filmul altui regizor se întâmplă să vezi scenariul cu ochii regizorului și să simți nevoia să aduci modificări?

Emanuel Pârvu: Nu le amestec niciodată. Când sunt actor sunt actor, când sunt regizor sunt regizor. Nu mă amestec niciodată în treaba regizorului, pentru că nu e productiv, pentru că poți să vii cu filmele tale în cap, care se vor izbi de ideea regizorului. Încerc să am idei doar în zona rolului meu.

Dar faptul că tu ești actor te ajută, mă gândesc, atunci când regizezi…

Emanuel Pârvu: Da, mă ajută pentru că eu pun mare preț pe actorie. Sunt alți regizori care pun foarte mult preț pe imagine, pe simbolistică, pe estetică sau pe stilistică și nu pun mare preț pe actorie. Pe mine mă interesează să obțin de la actor bucata aceea în care să fie credibil pentru spectator. De-asta colegii mei actori spun că îi chinui foarte mult.

 Tragi multe duble? Repeți mult înainte de filmare?

Emanuel Pârvu: Da, repet ca la teatru: o lună- două…

Textul este foarte clar de dinainte sau lași loc improvizației?

Emanuel Pârvu: Niciodată. Nu este loc pentru improvizație nici măcar la o replică, fiindcă replicile sunt scrise în mulți ani. Nu încep niciodată repetițiile cu varianta 1 de scenariu, încep cu varianta 30. După ce am trecut prin textul acela timp de trei ani de zile și am deja 30 de variante de scenariu mă deranjează foarte tare să vină un actor să zică: „Aici nu e așa.ˮ Nu că nu se poate și altfel, dar spectatorul o să simtă că lipsește ceva din ceea ce eu vreau să spun și atunci în povestea mea nu se poate decât cum vreau eu.

Relațiile de familie  reprezintă o temă recurentă în filmele tale. În Marocco este vorba despre un tată care își controlează excesiv fiica, dar în ciuda acestui fapt povestea ia o turnură neașteptată. Ai gândit cumva subiectul filmului și din perspectiva unei morale care arătă că cu cât încerci mai mult să ții lucrurile sub control, cu atât ele tind să îți scape?

Emanuel Pârvu: Este și asta o perspectivă, dar nu am avut-o neapărat în vedere. Eu am scris scenariul împreună cu Alex Popa, după o idee a mea și nu am vrut să avem personaje negative. Nu cred că există om a priori rău, dacă scoatem din discuție cazurile clinice. Cred că există oameni care fac lucruri rele acoperindu-și acțiunile cu scuze personale, dar om care să fie eminamente rău nu cred că există.

Se spune că și diavolul încearcă să prezinte răul într-o lumină pozitivă…

Emanuel Pârvu: Pai, în felul ăsta lucrează. El întotdeauna apare în viața noastră ca o salvare și cea mai mare păcăleală a lui este să te convingă că nu există.

În Marocco finalul vine ca o rezolvare a unei situații complicate, un fel de echilibrare karmică, aș zice. Ai avut în minte această cheie a filmului?

Emanuel Pârvu: Da… Părerea mea este că nu se poate să nu fie o balanță. În general ce semeni aia culegi. Întotdeauna am crezut, și cred în continuare, că există un moment T0 în orice acțiune. Întotdeauna m-a pasionat să încerc să dau filmul înapoi și să caut momentul care a declanșat seria de evenimente neplăcute, să caut să văd cum ar fi fost lucrurile dacă nu s-ar fi întâmplat așa.

Dar asta nu se numește „overthinkingˮ? Nu este contraproductiv pentru un om să se întoarcă mereu în trecut și să se gândească cum ar fi fost dacă ar fi făcut lucrurile altfel?

 Emanuel Pârvu: Nu mă gândesc cum ar fi fost dacă aș fi făcut lucrurile altfel, ci mă gândesc ce semne am ratat de la un anumit eveniment, pentru ca să le recunosc în viitorul vieții mele, atât cât va mai fi, dacă o să mă întâlnesc din nou cu genul ăsta de semne. Dumnezeu nu te lasă niciodată de izbeliște. El are întotdeauna grijă să îți pună în cale semne, doar că nu suntem atât de deschiși încât să reușim să le descifrăm. Mă interesează analiza nu din regret, ci din precauție pentru viitor.

Spuneai mai înainte că atunci când scrii un scenariu cauți să nu ai personaje negative. Este tocmai cazul polițistului Marius Preda, pe care îl interpretezi în filmul lui Bogdan Apetri, Miracol. El nu pare un om rău intenționat, dar acțiunile sale au consecințe dramatice. Cum te-ai împrietenit cu acest personaj?

Emanuel Pârvu: Greu. Nu are nimic din mine. Se zice că trebuie să îți iubești personajul, să ți-l apropii, doar că e foarte greu când personajul este un om care are niște acțiuni pe care nu le-ai face niciodată. Bergson spunea că „adevărul este doar în ceea ce este omenescˮ. Pentru că eu întotdeauna caut adevărul mă interesează foarte tare ca omul care se uită să creadă ce e acolo, indiferent că e vorba despre un film pe care l-am regizat sau despre altul în care sunt actor. Important este să nu se vadă cusătura rolului. Eu dacă reușesc să înțeleg ce vrea regizorul să zică atunci îmi este mult mai ușor să mă apropii de personaj. De ceea încerc să găsesc motivațiile fiecărui gest. Cred că în general, noi, oamenii, greșim că nu vorbim unul cu celălalt. Adică dacă eu îți greșesc cu ceva, îți cumpăr un buchet de flori, dar nu îți spun: „Scuză-mă! Îmi pare rău! Ce pot să fac ca să mă revanșez?ˮ Că poate tu nu ai nevoie de buchetul meu de flori, te uiți la el, îți dai ochii peste cap, și atunci eu o să mă enervez tot mai tare și lucrurile în loc să se rezolve, degenerează.

Până la urmă și în Miracol este o lipsă de dialog între personajele principale: cel al polițistului Marius Preda și cel al Cristinei. Ea încearcă să îl contacteze dar el evita o întâlnire…

Emanuel Pârvu: Cred că dialogul rezolvă foarte multe lucruri, dar el nu apare nici un Miracol, nici în Marocco și cred că, în general, nici în viețile noastre. Nu poți recunoște că ai greșit pentru că atunci adormi cu tine mult mai greu. Sentimentul de vinovăție e un sentiment cumplit și foarte mulți nu sunt pregătiți să îl înfrunte.

Există actori care susțin că în momentul în care interpretezi un personaj trebuie să te detașezi complet de ceea ce ești tu, și alții care se joacă pe ei înșiși. Tu în care categorie te afli?

Emanuel Pârvu: Da, sunt actori care se duc foarte frumos înspre text, care fac tot timpul compoziții… Eu nu cred în asta. Nu e o chestiune simplă. Dacă ar fi simplă s-ar închide școlile de teatru, s-ar face o broșură „Cum să fii actor în 10 pași?ˮ. Dar nu e simplu și atunci fiecare face cum îi este propriu lui, cum știe el. Există șapte mii de forme. Forma mea este să aduc textul la mine. Un spectator din sală nu știe nimic din background-ul personajului. S-a aprins ecranul și vezi pe cineva. Îl iei ca și cum s-ar naște la 40 de ani. Cum îl faci tu pe spectator să te creadă, să fii verosimil, să fii autentic? Cum îl ajuți să înțeleagă mai bine o povestea? Sunt lucruri care deși nu se menționează în text, ca actor, le poți construi dacă stai de vorbă cu regizorul, dacă analizezi mult textul…

Petreci tu însuți timp cu personajul înainte de filmări? Te gândești ce ar face personajul tău într-o anume situație?

 Emanuel Pârvu: Niciodată. Mă gândesc ce aș face eu în situația respectivă, pentru că tot timpul aduc personajele la mine.

 Dar ulterior te mai gândești la ele după ce filmările au fost încheiate?

Emanuel Pârvu: Nu, pentru că nu fac niciodată personaje. Mă gândesc la mine. Îmi rămân în cap lucruri pe care le-am făcut, dar încerc să mă pun întotdeauna eu în situația dată, pentru că altfel ajunge să fie vorba despre actorie cu ghilimele și actoria o vezi, o simți. Sunt oameni care își compun gesturile, te uiți și vezi că e cusut cu ață albă, că nu e el, că joacă o imagine din capul lui. Ca să fii credibil, tu trebuie să îți creezi situații imaginare. Cum ar zice Meisner: „Acting is living truthfully under imaginary circumstances.ˮ