Interviu cu regizorul Vlad Bălan
de Oana Cristea Grigorescu
Două premiere semnate de tânărul actor Vlad Bălan discută în teatrul românesc temele cunoașterii și înțelegerii limitelor minții umane. Absolvent UNATC – Facultatea de Teatru, secția actorie (licență și master), Vlad Bălan este la 29 de ani absolvent al școlii doctorale a UNATC și actor la Teatrul Nottara București. Dincolo de rolurile interpretate în teatru și film, montează în mediul independent spectacole în care se implică în realizarea textului de scenă. La Unteatru, în 2021 „Efecte secundare” de Lucy Prebble chestiona chimia îndrăgostirii, pentru ca „Risipire”, premiera oficială din luna decembrie de la același Unteatru, să abordeze problema memoriei și a felului în care accesul la propriile amintiri ne definesc emoțiile și relațiile .
Oana Cristea Grigorescu: Mulți actori și-au împlinit prin regie interesul pentru texte și teme absente din teatrele de repertoriu. Două spectacole produse în 2021-2022 pe care le semnezi explorează temele neuroștiinței, reacțiile chimice din corp și limita necunoscută a minții. Cum ai ajuns la regie?
Vlad Bălan: Interesul pentru regie a venit dintr-o nevoie pe care, inițial, nu puteam să mi-o formulez exact. Simțeam că în viața mea lipsește ceva. Eu nu m-am limitat doar la actorie, ci am cochetat mult timp și cu pedagogia. Am lucrat opt ani cu copiii din ciclul primar și gimnazial în workshop-uri organizate de diverse festivaluri pentru adolescenți; am participat cu copii din medii defavorizate la un proiect cu Școala de Bine și Teatrul Act; am fost asistent la UNATC vreo cinci ani, la clasa Andreea Vulpe. Și cu toate astea, simțeam că și în pedagogie îmi lipsește ceva. În anumite situații aș fi vrut să pot merge mai departe, dincolo de a explora necesitățile efective ale unei scene; doream să am capacitatea să inventez ceva. Ca actor, ideea că ești dependent de context mi-a lăsat întotdeauna un gust amar: depinzi de regizor să primești un rol, să te vadă potrivit pentru un anume spectacol și, cumva, ești pur și simplu un pion într-un plan care e al altcuiva. Evident, simplific, dar la un moment dat mi-am dat seama că vreau să îmi creez propriul context. Până să încep să caut texte și să regizez efectiv, au fost câteva luni în care a trebuit să duc o muncă de lămurire cu mine însumi prin care să depășesc teama actorului care se apucă de regie ca nu cumva să îți lipsească datele necesare, pentru că, totuși, regia e cu totul altă meserie.
În ce măsură interesul pentru textul nou de teatru te-a impulsionat și ți-a dat curaj să te apropii de regie?
Vlad Bălan: Pe mine mă interesează foarte mult textele contemporane, literatura nouă și mai ales acele texte care vorbesc despre problemele oamenilor secolului XXI. Mai mult decât reinterpretarea unor texte clasice, demers care este cât se poate de lăudabil, sunt atras de dramaturgia contemporană, care vorbește despre probleme actuale. Nu mă refer neapărat la probleme sociale sau comunitare ale momentului, cât la probleme macro ale omului secolului XXI, cum e problema neuroștiinței, a noilor descoperiri despre creier și a felului în care ne raportăm acum la memorie, la sentimentele noastre, la idealurile pe care s-a construit omenirea. Când știm ceea ce știm, de când am aflat că nu există un Eu unitar sau că o boală degenerativă ne poate dizolva personalitatea, când știm că îndrăgostirea e asociată cu o moleculă numită dopamina, mă interesează să aflu cum se raportează omul de rând la toate aceste lucruri.
Inițial a fost o coincidență. Înainte să fac Efecte secundare am citit foarte multe texte contemporane și în discuțiile cu soția mea, actrița Camelia Pintilie, constatam că sunt bine scrise, dar simțeam că nu ating acel ceva neformulat pe care eu îl căutam. În acea perioadă citeam foarte mult David Eagleman, despre dopamină, despre neurologie și neuroștiință, când am găsit textul The effect al lui Lucy Prebble și am zis, ăsta e! Încă nu îl terminasem, citisem undeva la 60%, dar eu eram deja convins că vreau să îl fac. Finalul nu mi-a plăcut și am intervenit în text, am schimbat mult spre final. În cazul spectacolului Risipire, am găsit mai multe piese și filme care vorbeau despre tema pierderii memoriei. Aici am făcut o muncă de adaptare și reasamblare: am luat niște structuri din dramaturgia lui Nick Payne, am adoptat procedeul cronologiei sparte de la Florian Zeller, din David Eagleman am selectat anumite părți despre creier și le-am introdus în gura unui personaj, iar de la Lucy Prebble am folosit niște monoloage eliminate din Efecte secundare. Fiind inițial vorba despre personaje în vârstă, mi s-a părut mult mai puternic dacă personajele au ce să piardă. Cu riscul de a părea un pic SF spectacolul, am preferat să vorbesc despre o boală inventată care ar putea lovi și oameni tineri, și copii. Am obținut pentru Risipire un fel de text-colaj, decupat din mai multe opere, în care practic am încercat să spun o poveste despre timp, despre memorie și mai ales despre cât din noi e definit de ceea ce ne amintim și cât din amintiri ne fac să fim cine suntem.
Și nu în ultimul rând și despre felul în care medicina și știința manipulează conștiința, de la un punct încolo. Aspectele ei pozitive pot eluda aspectele etice care ne fac oameni. În spectacolul Risipire mi s-a părut validă, dincolo de temă și de soluțiile regizorale, chestionarea umană a limitei. Oare viața merită salvată cu orice preț, chiar și atunci când ne pierdem conștiința a cine și ce suntem? Asta e, de fapt, întrebare cu care pleci de la acest spectacol.
Vlad Bălan: Da, pentru că, în anumite momente, viziunea științifică este un pic chirurgicală. Am băgat în gura doctoriței replica „Dacă te doare capul, iei o pastilă” pentru că din dorința de a ajuta, s-ar putea ca medicina să simplifice anumite aspecte. Și, într-un fel, te întrebi ce fel de viață conservă medicina. E important ca cineva care se află într-o stare în care în mod natural ar muri să rămână conectat la aparate șase ani, deși nu există nicio speranță? Acest lucru nu e, cumva, un fel de afront adus vieții? În același timp, eu am căutat ca spectacolul să fie o luptă de poziții cât se poate de echilibrat. Am sugerat pe unele proiecții video sau în anumite momente atitudinea mea personală legată de subiect, dar nu m-a interesat să spun o poveste despre un doctor rău care pune la cale niște lucruri diabolice. Era important ca și doctorița să aibă o poziție cât se poate de umană și de aici a venit ideea ca personajul să fi trecut printr-un eveniment traumatic major, care o marchează. Să aibă în același timp o perspectivă obiectivă, ancorată în adevărul științific, dar și o perspectivă subiectivă. Mie mi se pare interesant jocul ăsta de-a „cine are dreptate?”.
Cum ai lucrat textul final de spectacol, compus din mai multe surse dramaturgice?Ai lucrat singur sau și actorii au avut o contribuție la textul final?
Vlad Bălan: În cazul spectacolului Risipire, am rescris scene în funcție de ce mi se părea important, fără să simt că fac vreo nedreptate dramaturgului, pentru că în anumite situații ni se părea că scena e necesar să fie mai mult despre ceva anume. Schimbăm accentele pe de-o parte și, pe de altă parte, mai ales proiecțiile, dar și finalul, sunt 100% improvizate de actrițe pe o temă dată de mine. La Efecte secundare, am pornit de la textul lui Lucy Prebble, dar nu mi-a plăcut decât până la jumătate pentru că e un text britanic, cu happy end și mi se părea că piesa dă soluții. La final, în loc să te lase cu întrebări, îți dă răspunsuri, te învață ce e bine și ce e rău, iar pe mine nu mă interesează deloc asta. Întrebările pe care le pun textele pe care le-am abordat sunt întrebări pe care eu mi le pun în continuare. De exemplu, nu știu dacă în anumite situații nu aș fi de acord cu ideea de a lua antidepresive sau cu anumite proceduri care ar trata bolile degenerative.
Ce le-ai cerut actrițelor să facă: personaje, stări, pe ce v-ați concentrat în munca la scenă?
Vlad Bălan: Depinde de scenă. De exemplu, în cazul pacientei Sandra (Corina Moise), pentru prima parte a spectacolului m-au interesat fazele degradării. Bunicul meu, în ultima parte a vieții lui, a avut o formă de demență senilă și am gustat un pic din realitatea degradării. M-au interesat exact momentele alea în care ești lucid, dar corpul nu te mai ascultă. Pe mine mă sperie mai rău decât moartea tipul ăsta de închisoare în care corpul devine un soi de temniță a minții tale. M-a interesat conflictul dintre timp – care încă mai poate schimba situația – și corpul care nu mai ascultă pentru că mintea se degradează treptat. Este înfricoșător și m-a interesat ca scena în care se trece de la un plan la altul să producă groază. De aici a venit și dorința de a crea niște momente foarte frumoase ale cuplului de dinainte de declanșarea bolii, în care să simt o chimie, o bucurie, o liniște din partea lor, ca să înțelegi ce se pierde. Cu Camelia Pintilie (rolul Connie, partenera Sandrei) sunt deja la a doua experiență la scenă cu ea, plus că trăind în aceeași casă ea află prima ce texte, ce proiecte vreau să fac, ce idei am și le discutăm. Într-un fel, la repetiții, cu ea fac doar o muncă de reglare, deoarece vorbim foarte mult până atunci despre rol. M-a interesat foarte mult ca ea să nu fie un personaj monocord, doar un martor la degradarea Sandrei, ci și un element activ, să o vezi cu adevărat că depune toate eforturile să nu se întâmple acea degradare. În cazul Denisei Moise (rolul doctoriței Mirinda), am plecat de la ideea că nu doream să fie un personaj negativ, ci cineva care vrea să ajute, dar să aibă și ceva straniu. Să fie, la prima vedere, drăguță, simpatică – la un moment dat scenele ei au un soi de aspect comic-, deci să fie o persoană likeable, dar în același timp am căutat acea stranietate.
Ea e de fapt un personaj credibil prin natura meseriei și uman prin relația emoțională cu boala, ca mamă a unui copil pe care l-a pierdut. Cum ai gestionat părțile de text pur științific, pe care ea le livrează cu aplomb profesional, dar și cu o doză de umor.
Vlad Bălan: Mi-am dat seama că e o linie fină când faci un personaj doctor și e foarte ușor să cazi în clișeu. Aici era riscul ca scenele ei să fie plicticoase pentru că dau doar niște informații științifice și să pară un personaj negativ, fără nuanțe. Multe din părțile ei de text sunt luate de la David Eagleman. Am vrut ca partea științifică să fie concisă, ușor de înțeles pentru oricine și să existe o corespondență în realitatea concretă. De regulă, textul ei a fost structurat pe o informație științifică, legată de neuroni, axoni, dendrite și impulsuri la nivel neuronal, la care mai apoi ea dădea un soi de explicație umană legată de aceste informații. Spre exemplu, explică legat de memorie cum se formează un anumit traseu neuronal, pentru ca apoi să comenteze ce înseamnă asta la nivel subiectiv uman.
Oare e o întâmplare faptul că în teatru au pătruns în ultimii ani subiecte care privesc condiția umană din perspectiva dreptului la o moarte demnă sau în cel fel știința prelungește o viață și, oare, mai e ea acceptabilă dacă presupune pierderea conștiinței de sine, degradarea integrității psihice?
Vlad Bălan: Personal nu cred că e o întâmplare. Chiar cred că suntem în pragul unei revoluții științifice și că trebuie să ne blindăm cu un soi de discurs spiritual, ca să putem să ne raportăm just la ce urmează să descopere știința. Știința, în fond, nu e o viziune despre lume; și asta o spune și doctorița în Risipire. Știința e un mod de a pune întrebări și ea, în sine, nu are nimic rău și nu ai cum să oprești progresul ei. Am ascultat într-un podcast de istorie că înainte de Primul Război Mondial a fost un soi de congres internațional în care s-a pus problema stopării descoperirii de noi arme. Oamenii cereau să ne oprim, să nu mai descoperim lucruri, dar știm cu toții că nu se poate așa ceva. Odată ce s-a descoperit internetul viața noastră s-a schimbat și nu avem cum să ne întoarcem înapoi. Putem încerca să îl cenzurăm, dar orice încercare, din punctul meu de vedere, e sortită eșecului. La fel și în situația neuroștiinței și a biologiei, vom continua să descoperim și cred că suntem în punctul în care, încet, încet vom reuși să prelungim viața mult mai mult decât au reușit înaintașii noștri; vom reuși să tratăm boli de netratat până acum, și ne putem pregăti pentru acel moment prin discuții foarte serioase despre ce e viața, ce înseamnă Eu-ul, care e prețul pe care suntem dispuși să îl plătim. Altfel, vom fi inevitabil victimele propriilor noastre descoperiri, cum deja se întâmplă în multe cazuri.
Teatrul pe care îl semnezi ca regizor sondează felul în care evoluăm ca specie și ce ni se întâmplă la nivelul biologiei. E o zonă pe care vei continua să o explorezi?
Vlad Bălan: Nu știu dacă o să mai fac încă un spectacol despre neuroștiință, deși ar fi drăguț să avem o trilogie; trei e număr magic. Mă interesează acele microuniversuri în care personajele sunt puse de hazard sau de anumite circumstanțe ciudate să își chestioneze propria umanitate. Dincolo de tema creierului, prezentă în cele două spectacole pe care le-am făcut, mă interesează foarte mult zona asta de microcosmos din care nu există scăpare. În mod normal, viețile noastre sunt foarte comode, dar întrebările astea există și noi nu ne gândim la ele pentru că nu suntem puși în situații limită. Evident, pentru mine e puțin relevant dacă îndrăgostirea e reală sau e rezultatul prezenței unei molecule denumite dopamină, pentru că nu sunt pus în situația în care trebuie să înțeleg asta, dar cu toate astea întrebarea există, e reală. E o întrebare cu care omenirea se confruntă. Evident că nu mă întreb foarte des cât din mine rămâne în momentul în care pierd o bucată din creier sau o parte din amintirile pe care le am, pentru că nu sunt în situația respectivă, dar aceste aspecte mă interesează foarte mult și cu siguranță voi continua să construiesc spectacole și să chestionez astfel de probleme.
*articol publicat în ediția tipărită Capital Cultural nr. 33
