LIBERTATE. Interviu cu regizorul Tudor Giurgiu

de Anda Ionaș

Oricine intră astăzi în Sibiu este întâmpinat de plăcuța cu inscripția „Sibiu, oraș martir“. În decembrie 1989, Sibiul a devenit oraşul cu cel mai mare număr de victime raportat la numărul de locuitori: 99 de morţi si aproape 300 de răniţi. La 33 de ani de la Revoluția din ʼ89 filmul LIBERTATE, în regia lui Tudor Giurgiu, recreează atmosfera acelor zile de frică și derută. El spune povestea înfruntării dintre Armată şi instituţiile Ministerului de Interne: Miliţia şi Securitatea, pe fondul psihozei teroriste, care culminează cu lipsirea de libertate în mod abuziv a peste 500 de persoane în bazinul de înot desecat al Unității Militare 01512 din Sibiu.

Pe 19 decembrie 2022, la Centrul Cultural „Ion Besoiu” din Sibiu, o sală arhiplină a urmărit în avanpremieră „o variantă de lucru“ a producției. Mulți dintre cei prezenți trăiseră pe propria piele teroarea evenimentelor reconstituite pe ecran, alții erau fiii celor care inspiraseră principalele personaje. Într-o atmosferă deosebit de emoționantă, membrii echipei și spectatorii au împărtășit experiențe reale sau artistice. După proiecție m-am bucurat să pot sta de vorbă cu regizorul Tudor Giurgiu despre lucrul la acest film.

Anda Ionaș: De ce din bogăția materialului documentar ai ales să prezinți în film o secvență petrecută la Sibiu în acele zile?

Tudor Giurgiu: Eu nu am fost implicat în proiect de la început. Oana Giurgiu a avut această idee: să facem un film pe care să îl scoatem când se împlinesc 30 de ani de la Revoluție, dar nu s-a mai putut realiza, pentru că nu s-au adunat banii la timp. În momentul acela era doar un concept. Echipa era în căutare de subiecte și cineva, nu mai știu cine, a pus pe masă întâmplarea asta de la Sibiu cu bazinul. Subiectul a fost prima dată adoptat de către Oana. Toată lumea a spus: „E ceva inedit, nu se știe despre întâmplarea asta. Hai să scriem o poveste!“. Ulterior am intrat și eu în proiect. Fiidcă am copilărit la Sibiu, știam un pic din ce-a fost aici, despre Nicu Ceaușescu, dar atât… Și am rămas literally șocat și aproape că nu îmi venea să cred. Dar apoi ce a fost pentru mine deopotrivă greu și copleșitor și emoționant a fost perioada asta detectivistică de doi-trei ani de lecturi, de research, de întâlniri. Întâi, am început să citesc cărțile care există, dar se găsesc cu greu. Ele sunt scrise fie de oameni din Interne, foști milițieni, fie de militari… Dacă le citești, în special cărțile care au apărut după ʼ90, ai senzația că…

Fiecare are adevărul lui…

Tudor Giurgiu: Da, dar nu numai că fiecare are adevărul lui, ci se ciocnesc total. Sunt două narrative-uri total diferite. Am încercat să înțeleg geografia locului, apoi suspiciunile, de ce s-a întâmplat așa, și cu toate astea nu găseam răspunsuri, dar încercam să îmi fac și eu propriile scenarii. A durat enorm până am pus cap la cap toate datele din cărți, din mărturii, pentru că am citit rechizitorii și m-am întâlnit cu oamenii. De fapt, ăsta a fost pentru mine motorul filmului, pentru că în urma acestor întâlniri am primit povești, am primit emoții, am deschis niște traume care vor rămâne în familiile lor ani de-a rândul. La un moment dat, eram atât de copleșit încât nu știam cum să fac să aduc în film și asta, și asta, și mi-am dat seama apoi că „Stai un pic! Nu facem nici serial, nici reportaj documentar…“. Dar ce s-a întâmplat la Sibiu a fost atât de puternic la toate nivelurile, din toate unghiurile din care privești! A fost dramatic și pentru civili, și pentru milițieni, și pentru cei din Securitate, și pentru cei tineri din armată, și pentru colonelul Dragomir… Cu toții au avut parte de un roller coaster dramatic. Mi s-a părut foarte interesant să împletesc niște fire narative, pentru că nu am vrut să fac o poveste axată pe un singur personaj. La început, filmul urmărea destinul unui milițian, dar apoi mi s-a părut mai interesantă narațiunea asta, de tip suveică, ca să îi spun așa, în care pornim cu unii, ajungem la alții și, practic, călătorim prin toate tenebrele și tot haosul așa-zisei Revoluții cu un grup de personaje.

Fiindcă filmul este foarte veridic, impresia generală pe care o lasă este cea de documentar artistic. De asemenea, este de apreciat faptul că expune și latura umană a personajelor principale aflate atât de o parte, cât și de cealaltă a baricadei, fără să incrimineze, dar arătând mai degrabă felul în care a funcționat manipularea.  

Tudor Giurgiu: Pentru mine a fost clar că filmul trebuie să vorbească despre cum trăim cu minciuna, cum trăim cu propriile prostii, eșecuri, greșeli… Cum trăiești cu trauma asta până la urmă, și, evident, secundar, despre manipulare și despre dezinformare. La un moment dat, îmi era frică să nu fie prea mult și prea ostentativ și prea băgată în ochi chestia asta cu arabii, cu canalele, cu apa otrăvită, dar efectiv așa a fost și m-am bucurat când am recitit ce spuneau soldații tineri. Era o panică și o stare de șoc atât de mare pentru că nu mai aveai încredere în nimeni, nici în colegul de lângă tine și de aici poate și numărul mare de morți… Cumva, acestea au fost temele de la care am pornit, și, sigur că după aceea a fost complicat să gestionez vinovăția, pentru că nu voiam ca filmul să tranșeze și să țină pledoarii pro domo. Nu cred că ăsta e rostul cinema-ului, oricât de incitant mi s-ar fi părut ca personajul principal să fie the bad guy într-un în fel, un tip care e dintr-o structură de forță, care împușcă pe stradă, poate din greșeală…. În egală măsură, a fost complicat de gestionat cum o să merg eu pe sârmă cu toate aceste fire, așa încât la final spectatorul să nu zică: „Ia uite, a vrut Giurgiu să-i albească pe securiști sau să dea în armată, sau nu…“. Eu cred că toate entitățile astea au avut partea lor de vină punctuală, istorică. Singurii care au suferit și care au fost carne de tun au fost civilii, și de aceea am și vrut să închei filmul cu ei, fiindcă mi se pare că și eu sunt acolo.

Care este cea mai pregnantă amintire a ta de la Revoluție?

Tudor Giurgiu: Aveam 18 ani. Eram în Cluj, în Piața Mihai Viteazul și așteptam autobuzul să merg la ora de chimie, în cartierul Grigorescu. Deodată am văzut trecând multe tancuri. Era ceva foarte bizar. Toată lumea era șocată. Stăteam ca la o defilare de 23 august sau de 1 decembrie. Sigur că eram încărcați, ascultam Europa Liberă, știam ce s-a întâmplat la Timișoara și nu mi-a mirosit a bine. Apoi am plecat la oră și a început să se tragă și în Cluj. Ai mei erau panicați.

Te-ai întors acasă traversând orașul pe jos?

Tudor Giurgiu: Nu. A venit tata și m-a luat cu mașina. Eu am vrut să merg, să văd, dar părinții mei au insistat să mă ia și le mulțumesc, așa, peste ani, că m-au protejat, fiindcă mulți au murit total întâmplător. Și a doua întâmplare, de unde mi-a venit și ideea secvenței cu portocalele, care apare la un moment dat în film: luase tata portocale din ajutoare la 26-27 decembrie. Când a adus portocalele acasă mi s-au părut că erau niște ouă de aur. Sora mea, care avea șase ani la vremea aceea, și văzuse atâtea imagini de la Revoluție la televizor, era pe sub masă în sufragerie, lua portocalele și le folosea drept grenade și striga: „Jos!“. Pentru ea deveniseră obiecte de armament.

Tu ești în general preocupat și de dimensiunea educativă a cinema-ului. TIFF-ul are un program de educație cinematografică pentru elevi— EducaTIFF, un atelier de film destinat adolescenţilor —Let’s Go Digital! și din acest an școlar a fost lansat și un opțional de educație cinematografică. Te-ai gândit la o  dimensiune educativă a acestui film?

Tudor Giurgiu: Nu, nu m-am gândit când l-am făcut, ci mai apoi, când am văzut că se încheagă și când am discutat cu elevi de liceu, inclusiv băiatul care joacă în film (acum este elev în clasa a XII-a și e din Timișoara). Când a citit scenariul pentru prima dată mi-a spus „Tudor, habar nu aveam. De-abia acum, povestind cu tine, înțeleg ceea ce s-a întâmplat. Noi la liceu studiem trei pagini. Asta e tot despre Decembrie ʼ89.“ Evident, ei primesc narativul oficial. În momentul acela am realizat că filmul, dacă va fi bun, și dacă va sta în picioare, e musai să călătorim prin țară să facem un turneu prin școli, să stăm de vorbă cu elevii, cu profesorii… Mi se pare că e un must, e o datorie. Filmul ăsta trebuie văzut de generația căreia i se adresează, până la urmă, pentru că trebuie să își asume fiecare istoria, să o cunoască, și din filme poate că e mai ușor decât din cărți, sau decât să îți spună cineva cum a fost.

Ce a fost cel mai dificil la filmare?

Tudor Giurgiu: Trecând peste găsirea locurilor care să semene cu ʼ89, cel mai greu a fost să filmăm într-un timp foarte scurt enorm de multe secvențe cu foarte multe personaje. A fost clar cel mai greu proiect pe care l-am făcut și în fiecare zi era presiunea asta: că ai mult de filmat, ai multe de făcut. Erau mulți actori, trebuia să mă adun, dormeam patru ore pe noapte la Brăila și a doua zi trebuia să știu ce le spun oamenilor. În fiecare zi trebuia să livrăm, să ne facem norma de secvențe pe cadre, ca să avansăm cu povestea. Eram ca o mașinărie care nu putea să dea rateuri. În fiecare zi trebuia să faci bine și nu reușești asta tot timpul. Am refilmat anumite secvențe care nu ne ieșiseră… Am avut noroc că am și montat filmul în paralel cu filmarea, ca să ne dăm seama cum iese. Deci efortul de atunci de la filmare, în condițiile astea și de Covid și de sute de oameni… Erau câteodată 150 de figuranți, 30 de actori, echipă mare… Era o presiune, pe mine cel puțin, pe care mă bucur că am gestionat-o, dar a fost hipergreu.

Cât au durat filmările?

Tudor Giurgiu: Am filrmat 32 sau 33 de zile. Cam așa… Ăsta era un film care trebuia să se facă în 50 de zile.

Ați primit ajutor din partea instituțiilor cu care ați lucrat? Ați găsit deschidere?

Tudor Giurgiu: Da, a fost foarte bine. La un moment dat cel mai greu a fost că nu găseam spațiile din interiorul unei unități militare. Astea erau esențiale și nu le găseam. Unitățile militare au o geografie aparte. E o normă. Nu poți să le recreezi într-o școală și oricum nu aveam bani să le recreăm. Așa că așa a fost de mare ajutor că am vorbit cu Vasile Dâncu. A fost o întâmplare fericită pentru noi că era Ministrul Apărării Naționale.

El având și o formare umanistă…

Tudor Giurgiu: Da, umanist, clujean, ne știm, și a fost hiper de ajutor. Am putut să intrăm și să filmăm chiar într-o unitate militară.

 La Brăila?

Tudor Giurgiu: Nu, unitatea am găsit-o în București până la urmă. Dar inițial am tot căutat și nu găseam…

Ești un om foarte activ. Cum reușești să îți împarți timpul între proiectele regizorale și cele de management cultural?

Tudor Giurgiu: Filmul ăsta m-a solicitat atât de mult încât ce am făcut eu în 2022 pentru TIFF a fost mult mai puțin ca altă dată. Dar, slavă Domnului, avem echipă bună.

Da, a ieșit bine festivalul.

Tudor Giurgiu: A ieșit bine, nu s-a văzut, dar eu am fost destul de absent în ultimii doi ani, pentru că filmul era, de fapt, pe locul întâi. E foarte greu de gestionat, pentru că e alt tip de consum, alt tip de implicare. Atunci când ești implicat în creație nu ai cum să te ocupi și de management, și de bani, a fost hipergreu, slavă Domnului că din tot acest slalom am ieșit cu bine!

Mă gândesc că și pentru perioada de documentare avei nevoie de concentrare maximă…

Tudor Giurgiu: Da, și nu puteam să stau la București să fac asta. Veneam mai aproape de Sibiu. Găsisem o pensiune la Veseud, unde stăteam fără semnal, citeam și lucram acolo. Asta a fost esențial.

Cum ați găsit oamenii care au fost implicați în evenimentele acelor zile?

Tudor Giurgiu: Mi-am făcut liste și m-a ajutat Stela Matioc. I-a găsit ea în Sibiu sau literally le scriam eu pe Facebook. Am găsit rudele singurului fotograf din Sibiu care a făcut poze la sala de sport, la bazin. El decedase în Canada. Efectiv a fost investigație jurnalistică. Noroc cu social media că ne-a ajutat enorm… Am vorbit cu oameni care plecaseră din țară, în Spania, în Canada… Am făcut de toate…

Te-ai întâlnit direct cu ei?

Tudor Giurgiu: Da. Ne-am întâlnit, și cu unii am rămas foarte apropiați, că mi-am dat seama că ei sunt depozitarii. Am vrut să mă întâlnesc cu oameni de pe toate baricadele.

Cum ai ales actorii?

Tudor Giurgiu: Voiam să iau actori din zona Ardealului, pentru că vorbesc cu un accent specific, dar am sfârșit aducând actori din toată țara. A fost nu chiar o întâmplare, dar având multe roluri, aveam nevoie de fizionomii diverse… Am ajuns că lucrez cu oameni din Oradea, Botoșani, Timișoara, Constanța, Brăila, Cluj, Sibiu. Târgu Mureș…

Oricum, la unitățile militare e plauzibil să fi venit din toate colțurile țării…

Tudor Giurgiu: Da, și mă bucur că au venit actori importanți chiar și pentru roluri mici și cred că e așa, un asamblu actoricesc. Îmi spuneau coproducătorii maghiari că sunt uimiți de jocul actorilor români. Ei îi admiră și li se pare că nici nu fac actorie, ci se comportă ca în viață.

Și la scenariu ai lucrat împreună cu Cecilia Ștefănescu, pe care ai mai avut-o alături și la filmul Legături bolnăvicioase.

Tudor Giurgiu: Da, ea are o rigoare dramaturgică care mie îmi lipsește și cred că ne completăm bine. Eu câteodată sunt tentat să mă pierd sau să spun prea multe, or ea vine și mă calmează. Împreună cred că facem o echipă bună.

cover foto: Andrei Calangiu