Migrația este una din marile teme ale prezentului, un fenomen care contribuie masiv la transformarea unor comunități și destine individuale. În consecință, o serie de producții culturale au explorat diverse fațete ale acestui fenomen vast. Printre acestea se numără și spectacolul de teatru „Cu brațele întinse deasupra lumii”, regizat de Oana Marin, împreună cu studenți de la Departamentul de Artă Teatrală din cadrul Facultății de Litere și Arte al ULBS.

Oana Marin este actriță și cadru didactic în cadrul Departamentului de Artă Teatrală al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, unde predă cursuri de vorbire scenică, repertoriul actorului și introducere în Arta Actorului la secțiile Actorie și Coregrafie.

Cum ți-a venit ideea acestui spectacol și cum crezi că poate contribui la o mai bună cunoaștere și înțelegere a subiectului?

Oana Marin: Spectacolul s-a născut din curiozitate și din nevoie – curiozitatea de a cerceta și de a explora, prin mijloace artistice, tema migrației și nevoia de a o disemina într-un exercițiu teatral care, prin legile sale aferente, obligă participantul, aflat de orice parte a liniei imaginare care separă scena de sală, la introspecție și problematizare.

Avem nevoie de introspecție pentru a ne analiza gradul de integrare a fenomenului și, din păcate, a traumelor implicite, în cazul unei raportări de ordin personal la acesta, dar și pentru a ne verifica atitudinea față de alteritatea afectată de acest proces, iar problematizarea înlesnește înțelegerea proceselor politice și sociale care determină și influențează migrația economică și antrenează revizuirea sistemului propriu de valori.

Practic, spectacolul s-a dezvoltat în urma unui exercițiu – lectură din textul Alexandrei Voivozeanu, „Sunt una dintre fortunate”, realizat împreună cu masteranzii Departamentului de Artă Teatrală al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu în primăvara acestui an și performat la Biblioteca Universitară. Spectacolul – lectură a fost apoi invitat în cadrul unui festival de teatru pentru liceeni, desfășurat în apropierea localității mele natale, în Târgu Jiul lui Brâncuși, de unde au emigrat și artistul și o parte consistentă a populației. Am avut în sală zeci de spectatori, majoritatea elevi de liceu, dar și profesori sau actori ai teatrului târgujian, iar convenția făcea ca o mică parte din cei prezenți să acompanieze studenții – actori în exercițiu, prin citirea unor fragmente narative care relevau cadrul spațio-temporal al fiecărei scene și descriau experiența personajelor. Cred că această experiență participativă a contribuit la crearea unui climat intim, în care imediatul obligă la un proces de recunoaștere, înțelegere și empatie. Spun asta deoa rece tema migrației ne este familiară, personajele sunt recognoscibile, iar – în cazul lecturii respective – distanța dintre spectatori se micșora, integrând întreaga audiență într-o paradigmă a imediatului și a urgentului. Și nici unul dintre ei nu a dat înapoi de la a ridica, rând pe rând, mâna, mai timid sau mai curajos, atunci când, în cadrul discuției care a urmat spectacolului, s-a lansat întrebarea: „Câți dintre voi cunoașteți pe cineva care a plecat în străinătate?”.

Apoi s-a lăsat liniștea, acompaniată de suspine sau priviri însuflețite de potențialitatea integrării într-o masă vastă a celor care suferă și prin care suferința se diluează, acoperind o mare neliniște. Într-un astfel de moment, ți se reconfirmă faptul că teatrul este un proces viu, nealterat, cu funcție catalizatoare. Așa că am decis, împreună cu studenții – actori, să stabilim întâlniri repetate, sub forma unui spectacol studențesc care se transformă în funcție de publicul – receptor, în care să săpăm în imediat și în istoria personală și națională recentă. În forma sa actu ală, textul integrează și fragmente din romanele „Cireșe amare”, de Liliana Nechita și „Kinderland”, de Liliana Corobca, un articol jurnalistic semnat de Ștefania Matache, poezie contemporană scrisă de Vlad Drăgoi, iar meritul se datorează întregii echipe a spectacolului: actorilor Ana Ștefan și Alexandru Bumbeș, lui Ștefan Baghiu – care semnează muzica și care creează, prin frecvențe joase și dinamici mini male, tensiunea necesară peisajului cu dimensiuni dihotomice, urban și celest, pe care spectacolul îl propune, lui Dorin Părău – light designer, Ștefaniei Cățioiu – sound operator, Ralucăi Pătruțiu – care a contribuit la realizarea scenografiei, Violetei Buduleci – manager de proiect.

Sibiul a devenit de câțiva ani o destinație pentru migranți economici și refugiați din zone de conflict. Cum poate ajuta cunoașterea experienței migratorii a românilor la integrarea acestora?

Oana Marin: Printr-un proces de oglindire și prin exersarea conștientizării lui, firește. Sau, în lipsa exercițiului introspectiv și a analizei structurilor existențiale, sociale și umane ale lumii înconjurătoare, prin reproducerea și integrarea unei conduite empatice, învățate sau alcătuite prin racordarea la un fond ancestral, din care moștenim, silabisite greoi în primii ani de viață, zicale perimate și proverbe vetuste precum: „Ceea ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Și, nu în ultimul rând, prin bun-simț și decență. Despre asta ar fi vorba.

În epoca actuală, în grade diferite, mulți dintre noi experimentăm migrația, fie că e vorba de plecarea pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă într-o altă țară, fie că ne referim la migrația internă, înspre orașele mai mari sau dintr-o regiune într-alta. Pornind de la experiența ta personală și din documentarea realizată pentru acest spectacol, care crezi că sunt dificultățile principale pe care le întâmpină cineva care se mută într-un loc nou, departe de casă? Care sunt etapele prin care trece pentru ca noul loc să devină un alt „acasă”?

Oana Marin: Recunosc faptul că, personal, experimentez o dificultate în a defini și integra acest „acasă”. Nu știu dacă natura noastră efemeră ne leagă, stricto sensu, prin hamuri emoționale și psihice, de un loc, de o obârșie, de o sursă. În plan material, sigur, „acasă” poate fi un loc în care te simți om printre oameni, în care nevoia de integrare socială, precum și alte nevoi de ordin empiric sunt întâmpinate, poate fi limba pe care o vorbești, țesutul ereditar sau constructul identitar. Dar cred că „acasă” poate fi și un spațiu sau un interval intrapsihic în care, ajutat de procese de identificare și reprezentare, te mai poți ascunde din când în când de babilonie.

Dificultatea apare atunci când încercăm să creștem rădăcini într-o singură dimensiune a existenței. Dezrădăcinarea materială, din motive de migrație, externă sau internă, este cu siguranță dureroasă – pierderea reperelor, a confortului factual și psihic aferent, lipsa integrării conducând la o dezintegrare a structurilor psihice și emoționale. Toate acestea creează disconfort, dar omul beneficiază de un mecanism de adaptare și aclimatizare deosebit de primitiv și, în același timp, elevat – speranța. Toate etapele de integrare a unui alt „acasă” pot fi rezumate la acest termen romanțat, încarnând cu pathos un fenomen specific, singular și definitoriu pentru existența umană, speranța. Omul speră la mai bine. Așa face față răului.

Recomandă-ne un film, o carte și un poem prin care crezi că cititorii pot cunoaște și înțelege mai bine migrația și mai ales stările psiho-emoționale prin care trece un migrant. De ce aceste alegeri?

Oana Marin: „La haine”, în regia lui Mathieu Kassovitz, „Petit pays”, de Gael Faye și „The sparrows”, de Leonard Cohen. Și un cântec în interpretarea lui Dinah Washington – „This bitter earth”

Iar explicația rezidă în replica personajului Blanche Dubois din cunoscuta piesă a lui Tennessee Williams, pe care o voi cita în limba în care a scris-o autorul: ”Such things as art – as poetry and music – such kinds of new light have come into the world since then! In some kinds of people some tendered feelings have had some little beginning! That we have got to make grow! And cling to, and hold as our flag!”.

Interviul a apărut în numărul 36 al revistei tipărite.