Probabil stai comod în găoacea ta. Uneori te ating lucruri, care însă se sparg de sticla ta indiferentă. Intră numai ceea ce vrei. Trecutul te plictisește, iar viitorul te înfricoșează, stai precaut în prezent. Și totuși, cum ar fi dacă într-o zi, prin hazard, spontan, te prinde fără de veste un joc?
Jocul te ademenește în sala de cinema și îi dă de lucru minții tale niște decupaje. Acestea te trag pe niște urme, pe undeva știute, dar mai mult, neștiute. Îți fac cunoștință cu 19 personaje, care ți se strecoară fără de știre în inimă. Te pomenești că străbați în 2 ore drumul istoric al evreilor de la Moinești la Ein Hod (Israel), că istoria evreilor români a pătruns în mintea ta. Întrebările curg spre buze, nu vrei să revii în găoace. Ochii sunt umezi, e chinuitor, incomod, absurd! Povestea aceasta se împletește inseparabil cu istoria românilor tăi, cu istoria ta, dar nu e cale de întoarcere. Da, da! Nu e cale de întoarcere: ori îți asumi o filă din istorie și pui întrebările, ori te întorci în găoacea ta.
”Aliyah DaDa” – așa se numește jocul dadaist, naiv și vesel, dar cu esențe răscolitor de triste, prin care regizoarea Oana Giurgiu spune într-o manieră foarte personală, dar bine documentată, povestea emigrației evreilor români spre Țara Sfântă.
”Astăzi este ziua comemorării Holocaustului. E 15 aprilie, ziua aia în care în Israel pornesc sirenele la un moment dat și toată lumea se oprește pe stradă, spune o rugăciune… mi s-a părut foarte providențial că am ajuns azi aici”, îmi spune Oana Giurgiu, înainte de proiecția filmului ei, de la CINEMA M-A Văzut la Habitus. Un val de căldură coboară dinspre urechi spre obrajii mei, dar mă bucur de norocul de a o avea în fața mea și încep să-i pun întrebări.
Rep.: Cum ai ajuns să faci un film despre istoria evreilor?
O. Giurgiu: Am spus de multe ori asta, dar o voi mai spune, căci e important. Meseria mea este de reporter, nu sunt regizor și nu arog încă statutul acesta. Prefer să spun cinstit că sunt un om curios, care a făcut efectiv un film din curiozitatea de a descoperi ceva mai mult decât ceea ce știe. A cunoaște oamenii filmului e ca și cum ai intra într-o lume cu Șeherezada și ”O mie și una de nopți”. Ajungi să afli o poveste, după aceea, o altă poveste, după aceea, te trage în interiorul ei și nu știi pe care drum să mai apuci. Acesta a fost cel mai greu lucru pe care îl aveam de făcut – să aleg din 130 de ani de povești diferite și de momente istorice, politice diferite, de povești personale, de personaje – pe care dintre ele să le alegi și cu cine să mergi mai departe?
Rep.: Ce înseamnă ”Aliyah DaDa”?
O. Giurgiu: Titlu inițial era ”Din România spre Sion ”și părea prea explicit. De aceea, ne-am gândit că, internațional, nu va avea un ecou prea mare. Aveam nevoie de ceva care să trezeasă un pic curiozitatea publicului și nu știu dacă am reușit… însă toată lumea se chinuie să pronunțe corect, mai ales că am ales varianta în engleză a cuvântului ”Alyiah”. Însă cea mai bună definiție am primit-o acum, la o proiecție pe care am avaut-o la Constanța. Eu știam că Alyiah înseamnă urcare, dar de fapt, am aflat că înseamnă un fel de înălțare. E un termen care definește întoarcerea evreilor plecați din Țara Sfântă, deci, cei din diaspora, răsfirați prin toată lumea, întoarcerea lor înapoi la Țara Sfântă și aceasta s-ar face într-o urcare, nu coborâre.
Rep.: Și ”Dada”?
O. Giurgiu: Dada e pentru că am ales eu ca filmul să fie un tribut adus lui Tristan Tzara și Marcel Iancu, care au fost printre întemeietorii curentului dadaist. În filmul acesta au fost foarte multe momente care nu-mi aparțin, adică nu am ales eu să le fac, ci pur și simplu ele s-au întâmplat de la sine. Și atunci, dacă ele s-au întâmplat de la sine, eu m-am gândit să le aduc un respect și să mă înclin în fața lor. Filmul începe în Moinești, firesc, pentru că acolo era prima comunitate care în anul 1882 s-au hotărât să migreze din România în Israel și iarăși, firesc, acolo e locul unde s-a născut Tristan Tzara.
În momentul în care am ajuns în satul Ein Hod, care era un sat pe care îl întemeiase Marcel Iancu (reușise el să convingă câțiva artiști să facă un sat, un chibuț, însă doar pentru artiști) și era singura zi în care puteam să mă duc, se împlineau 60 ani de la întemeiere. Aceasta nu fusese premeditat, pur și simplu, s-a întâmplat. Și mi se păruse fascinant. Acolo se încheie filmul.
Rep.: Care este rolul colajelor din film, pe lângă nota ludică și colorată pe care o conferă?
O. Giurgiu: În muzeul care e dedicat lui Mircea Iancu, erau niște schițe pe perete, portrete ale prietenilor lui, mari scriitori români. Mi se părea ciudat că atâția oameni veniseră în ziua aceea acolo și evident că nimeni de acolo nu știa cine e Ion Minulescu de exemplu, nimeni nu putea să citescă în română. Ei se uitau pur și simplu la desene. Acel tablou, al oamenilor care iau arta așa cum e fără să știe conținutul ei, într-o manieră foarte Dada, mi s-a părut emblematic. Ei aceasta au făcut, au dezbrăcat de sens lucruri. În filmul meu, am făcut taman invers. Le-am adus înapoi și le-am dat un nou sens. Duchamp și dadaiștii dezbrăcau de sens obiectele, ready-made-urile expuse, în filmul meu este invers. Aceste colaje m-au ajutat să fac oamenii să înțeleagă o anumită situație sau să încerce să intre în atmosfera unei perioade, a unei lumi pentru care eu nu aveam material ca să o ilustrez.
Rep.: Ai găsit resentimente și ură în discuțiile tale cu personajele care apar în film?
O. Giurgiu: Niciodată, nicio secundă! Și crede-mă, poți să îți dai seama când e la nivel declarativ și când e din suflet. N-am simțit asta nicio secundă, nici măcar când povesteau despre evenimente dramatice. La un moment dat, în film, o doamnă povestește că cea mai bună prietenă a ei, o româncă creștină, care avea vreo 7-8 ani, i-a spus la școală: ”Jidancă, tu să pleci în țara ta, în Palestina!” și i-a aruncat cerneală pe rochiță. Nici când povestea aceasta, nu se simțea că ar purta fetei vreun reseniment, ci o lua cumva ca atare.
Rep.: De ce filmul nu e unul trist?
O. Giurgiu: Filmul meu nu e un film trist, e chiar voit făcut într-o manieră destul de veselă, pentru a fi ușor de urmărit și de digerat și pentru că se adresează unui public tânăr și poate nu cu atâta răbdare de a urmări astfel de subiecte, dar totuși ce e trist despre filmul acesta este că pe măsură ce timpul trece personajele din film nu mai sunt. De exemplu, astăzi, de dimineață, am primit un mesaj de la cineva de la Ambasada Israelului, care mă anunța că unul dintre personajele din film nu mai e.
Rep.: Care au fost dificultățile cu care te-ai confruntat în parcurgerea acestui drum istoric?
O. Giurgiu: Dificil a fost faptul că eu nu știam nimic despre evrei, nu știam nimic despre cultura, obiceiurile, despre religia lor… Ceva care mă întriga foarte tare este că eu cred despre poporul român că e un popor primitor, bun, un popor cald și totuși, niște lucruri s-au întâmplat. De ce? Mi se pare foarte ciudat. Ce m-a interesat a fost să încerc să intru un pic mai adânc și să văd de unde pleacă unele lucruri. Când am făcut documentarul, m-am întors mult mai mult în timp, pe la finalul sec. XVIII, aceasta anume ca să încep să înțeleg.
Un alt aspect greu de imaginat publicului este că în acea perioadă nu exista film, nu se inventase încă. Primele imagini filmate pe care le folosesc sunt din 1913. Și încă ceva important, greu de înțeles pentru o generație foarte tânără. În anul 1880 de exemplu, nu existau fotografii-reportaj, fotografii din stradă. Oamenii mergeau la fotograf și își făceau portrete, fotografii cu familia.
Mi-aș dori pentru cei care citesc ce vei scrie să ia aceasta în considerare când vor vedea filmul. Materialul de arhivă și evident, și colajele mele nu aveau sunet, erau jurnale care nu aveau sonor. Ceea ce am făcut noi a fost să recreez sunetul acelor cadre, să recreez atmosfera respectivă și această este o mare mirată și reușită a echipei de sunet.
Rep.: Ce s-a întâmplat cu tot ce nu a încăput în film?
O. Giurgiu: E un moment al lucrătorilor la film în care trebuie să se hotărască să taie și atunci când vrei să tai, trebuie să tai bucăți întregi, episoade întregi, fiindcă nu păstrau coerența firului, pe care îl decisesem pentru a spune această poveste, respectiv emigrația efectivă a evreilor. Erau niște momente de divagație, care mie îmi plăceau dramaturgic, dar ele nu aveau neapărat o legătură directă. Acesta e cel mai greu lucru pe care îl are cred că orice regizor, noi spunem că trebuie să-ți omori copiii. Sunt niște povești absolut fascinante care au răms deoparte. De aceea, am decis atunci pentru a ne salva pe noi și poveștile noastre, ca filmul să se transforme într-un web doc, să fie o pagină web în care odată intrat să poți să-ți creezi filmul singur, să poți să vizualizezi interviurile în integralitatea lor, să urmărești secvențe pe care nu le-am pus în film.
Rep.: De ce românii vor să uite?
O. Giurgiu: Eu sunt o româncă foarte adevărată și mie îmi place să sar mai repede peste niște momente, care nu-mi fac plăcere. Și cred că așa se întâmplă pe de o parte, în măsura în care ei au puterea să decidă asupra acestui lucru, vorbesc de oamenii simpli. Însă sunt momente istorice care au fost pur și simplu șterse din cărțile de istorie, nu au fost prezente niciodată, le-au știut câțiva oameni inițiali sau fuseseră martori ori studiaseră despre ele, în orice caz lumea de rând nu avea de unde să știe lucrurile acelea. Nici nu cred că era posibil. Întotdeauna m-am întrebat cum de a fost atât de bine organizată securitatea din primul moment, adică din secunda în care comuniștii au ajuns la putere deja lucrurile erau extrem de bine organizate. Mi se pare neverosimil…
Rep.: De ce ai ales varianta unui film personal?
O. Giurgiu: Eu nu am consultat experți, eu doar am ”fișat” niște cărți să fiu sigură că nu greșesc. Am vrut să am libertatea mea de opinie, nu am vrut să merg pe unde mi s-ar fi indicat să merg. Cu oricine ai fi lucrat ți-ar fi servit aceleași personaje pe care să le intervievezi. Pentru mine era foarte important să găsesc niște oameni a căror poveste personală să fie de bază pentru episoadele istorice pe care decisesem eu să le trec în revistă. A fost efectiv un traseu al meu în lumea asta și încercarea mea de a înțelege istoria țării mele. Scopul meu a fost să încerc să recuperez istoria pierdută a României chiar din gura celor care au trăit acele momente.
Rep.: Cum a receptat comunitatea evreiască filmul?
O. Giurgiu: Filmul a fost deja proiectat în mai multe orașe, dar a început aici (n.a. la Festivalul de Film ASTRA) și îmi aduc aminte că, la una dintre proiecții care a fost la Habitus, care nu e un loc ușor accesibil pentru niște oameni în vârstă, s-a apropiat de mine un cuplu. El plângea și îmi spunea că a copilărit în Transnistria, pentru că părinții lui fuseseră deportați acolo. Domnul era chiar președintele Comunității evreiești din Sibiu. Filmul a fost foarte răscolitor pentru ei. Nu știu cât de clar le va fi peste timp israelienilor despre ce au adus evreii, care au venit din România și nu știu dacă se va înțelege cât am pierdut noi odată cu plecarea evreilor. La nivel cultural, cel puțin, sunt sigură că am pierdut foarte mult și nu știu dacă vom reuși vreodată să reconstruim, să recuperăm ce am pierdut.
photo credit: Gabriela Cuzepan
