Câteva ferestre mici de chat, link-uri care zboară dintr-o parte în alta și cele mai multe dintre ele duc un ”dada” prin mijloc. Căci așa se întâmplă de obicei – un premiu, o dispariție subită sau o cifră rotundă, ne întind o capcană a exceselor: de omagii, de discuții, de expoziții… Și ce fel de consumator de artă ești dacă nu mergi să vezi cel puțin o expoziție dedicată dadaismului? Centenarul mișcării dada ca un spectacol jucat simultan pe sute de scene, se întâmplă în lumea întreagă cu sute de evenimente, expoziții, noi apariții editoriale.

O fereastră mică se înroșește iarăși: Vreau să ajung în Zurich anul acesta. La Cabaret Voltaire? – pun un emoticon cu gura până la urechi. Mai vedem, răspunde interlocutorul meu, iar după câteva secunde: Știi că în iunie la Zurich, în Cabaret Voltaire, este invitată Lady Gaga? Ce prostie! Nici Gaga, nici dadaiștii nu-mi plac. Nu mă impresionează pișoarul lui Duchamp. Mai degrabă merg să văd sculpturile lui Mueck. Și așa cad în plasa unei discuții interminabile despre dada, pop art și mai ales, despre nevoia de sens în artă.

Și ce-a însemnat dada? Întâi se perindă criticile. Nimic. Răzvrătire și negativism din partea unor depravați, scriu unii. Dadaiștii au fost blamați pentru kitsch-ul descătușat, pentru eliberarea unor forțe artistice mișcate de urât, insolit și șoc, din care s-ar fi alimentat arta de larg consum. Oricine putea crea un colaj din ilustrații reciclate sau o sculptură din mobilă veche, dar mai era aceasta artă? Dadaiștii au fost criticați pentru că nu au creat, ci au dat frâu liber distrugerii. Unii dintre dadaiști s-au sinucis într-un gest suprem de autodistrugere, de identificare cu ideile promovate.

Dadaismul a apărut ca un protest față de societatea care a permis urgia unui război, o societate a cărei artă era produsul unei mentalități învechite și conformiste. ”Vom distruge totul. Vom porni din nou cu tabula rasa. În Cabaret Voltaire, am început prin a șoca simțul comun, opinia publică, educația, instituțiile, muzeele, bunul gust, pe scurt, tot ce însemnă ordinea de acum”, anunțau dadaiștii cu vocea lui Marcel Janco, în preajmă dramaturgul Tristan Tzara, Hugo Ball cu viitoarea sa soție Emmy Hennings, Hans Arp și Sophie Taueber. Așa cum o scânteie declanșează flăcări nebănuite, mișcarea cu iz anarhic, anti-arta, a ajuns în timp să schimbe definiția artei în general.

Fountain, creația lui Duchamp (sau alte readymades tipice dadaiștilor) este firesc să nu placă. Nu a fost gândit să placă. Duchamp alege din cotidian un obiect ordinar și îi dă o nouă abordare, o nouă semnifiație. Pișoarul dada, semnat R. Mutt este ironie, sarcasm, spontaneitate. Arta nu mai era despre iscusința de a ciopli în piatră, de a făuri. Arta nu mai este despre frumusețe. Artistul lasă dalta și privește lung și larg în jur. Artisul devine mai degrabă filosof, iar arta îți întinde palma cu idei. Dada a șters conturul dintre artă și societate. În mod paradoxal, aici se desface din teacă o sabie cu două tăișuri: arta a devenit mai interesantă, dar mai dificil de înțeles pentru cei mai mulți. De fapt, dintotdeauna, insolitul, noul ne activează mecanisme psihologice de apărare. Preferințele artistice, pentru majoritarii homo sapiens, sunt integrate într-un sistem cultural individual legat de sens și semnificații. Căutăm, acceptăm ceea ce nu contravine acelui sistem vital nouă. Și cum să ne bucurăm de un spectacol grotesc, care ne evocă gânduri despre moarte? De ce să investim în opere de artă ”fără sens”, fără forme recognoscibile? Acestea ne violează nevoia de structură și sens, ne trezesc acele anxietăți existențiale de care orice om ”întreg la minte”, ar fugi. De aceea, am prefera să vedem sculpturile hiperrealiste ale australianului Ron Mueck (exemplul este unul pur arbitrar). Sculpturile lui sunt adevărate, au repere în lumea noastră reală și din punct de vedere estetic, sunt chiar frumoase.

Colaj Lady Gaga, dadaism

După un centenar, îi omagiem pe dadaiști, aducându-i în tot felul de muzee (unele chiar tradiționalist-conservatoare), ei, care s-au ridicat împotriva artei înghesuită în instituții. În afara muzeelor, părem și noi niște mici dadaiști, folosind prefabricate și tehnologii pentru a crea opere de artă miniaturale: cu filtre pe Instagram, cu Photoshop și alte programe. Oare Lady Gaga de ce o fi având milioane de fani? Poate fiindcă uimește, exploatând într-un mod genial spiritul epocii. Unora le amintește de ritmuri familiare, care intră repede-n urechi și care nu ies niciodată, altora le pune mintea la încercare, pentru a decodifica ce semnificații și personaje a construit de data aceasta ”păpușa care gândește”. Astăzi suntem șocați în fiecare zi de realitatea din jur, dar încă nu ne-am plictisit de acel Étonnez-moi (uimește-mă) à la Diaghilev. Mulți vor zice: Uimește-mă, dar fă-o, artistule, simplu, familiar, frumos, ca să încapă în sistemul de semnificații construit cu atâta migală. Și doar câțiva au curaj să lase garda mecanismelor de apărare jos și să îmbrățișeze nonsensul: nu vreau să mă uimești, dă-mi o idee!