Nu putem judeca o carte după coperta sa, dar putem oare judeca oamenii după cărțile pe care le citesc? Tot mai des citim topuri ale celor mai frumoase biblioteci din lume. Pe facebook se fac schimburi de cărți. Apar cărți de colorat pentru adulți, „relaxante”, cărți cu coperți aurite, rafinate. În toată agitația cărților noi și vechi am hotărât să pornim la drum și să descoperim biblioteci autentice. Ne-am propus să scriem despre biblioteca din casa ta. Vrem să aflăm poveștile bibliotecilor mari, mici, micuţe, cu cărţi noi şi vechi, cumpărate sau împrumutate.
Am întrebat în stânga și în dreapta de oamenii pasionați de citit. Așa am ajuns la doamna profesoară Trânbițaș, care timp de 40 de ani a predat limba germană. Chiar și acum ajută elevii să deslușeasă limba lui Goethe. În apartamentul său cochet, unde mirosul de carte spune „bun venit” de când deschizi ușa, nu găsim o bibliotecă așezată pe un perete, întreg apartamentul este o bibliotecă. Până și măsuța din bucătărie sprijină câteva cărți. Ne invită să luam loc la masă și să povestim. Ne putem așeza oriunde, mai puțin pe scaunul orientat către fereastră. Acolo este locul dânsei: „Pentru mine biblioteca este o pasiune. Prefer să nu îmi iau mâncare, sau îmbrăcăminte, dar să îmi cumpăr o carte. Din păcate nu mai văd să citesc, este cea mai mare suferință a mea. Am o scriitoare de suflet, pe lângă altele, îmi place teribil Ileana Vulpescu ale cărei cărți sunt nemaipomenite. Este un foarte fin psiholog și explică extrem de bine sufletul femeii. Merită toată atenția.
Cartea nu mai este un deziderat al zilelor moderne, este ceva perimat.
Eu citesc orice. Dacă am început o carte, chiar dacă nu îmi place, o termin. Sunt adepta unui proverb evreiesc, care mie îmi place foarte, foarte mult: «Dacă am mâncat măgarul, îi mănânc și coada.» Cărțile de suflet le reiau periodic, le recitesc, le găsesc parcă mai profunde. Am recitit vara trecută cărțile lui Drumeș și mi-au plăcut foarte mult, chiar dacă sunt pentru copiii, până în 17 ani, iar eu am aproape 70. Ei oricum nu mai citesc. Este mult mai simplu să apeși pe un buton și să vezi un mic rezumat pe internet decât să lucrezi cu cartea. Aia nu e cultură. De aceea, când stai și vorbești cu ei și îți dai seama după privirea lor că nu înțeleg ce spui, vocabularul lor este redus la minimum, ceea ce e tragic. Dacă mai trece o generație vor da din mâini pentru a se exprima. Ei nu știu să lucreze cu cartea, să caute ceva, să spună ce i-a impresionat. Cred că nici nu îi impresionează ceva. Cartea nu mai este un deziderat al zilelor moderne, este ceva perimat. Unde părinții citesc, citesc și copiii. Eu pe fiica mea am obligat-o să citească. În fiecare seară îi povesteam ceva inventat de mine. După ce a învățat să citească îi povesteam ceva din basmele frațiilor Grimm, după care mă opream unde era mai interesant și îi spuneam: «dacă vrei să afli mai departe, citește»”.
Într-o zi m-a chemat să-mi arate sufrageria ei. Trei pereți, de sus până jos, erau plini de cărți. Am plâns. Am plâns pentru că îmi doream foarte mult să citesc și să fiu și eu prezentă în lumea lor.
Prima poveste, prima noastră experiență și plecăm cu un braț de cărți acasă. De data aceasta, următoarea alegere am făcut-o influențată de pasiunea Anei Maria pentru cărți. „Toată viața mi-a plăcut să citesc, să am cărți. La țară, unde am crescut, aveam o vecină care, întâmplător a devenit șefa mamei mele. Într-o zi m-a chemat să-mi arate sufrageria ei. Trei pereți, de sus până jos, erau plini de cărți. Am plâns. Am plâns pentru că îmi doream foarte mult să citesc și să fiu și eu prezentă în lumea lor. Iar în mintea mea de copil de clasa V-a am avut o întrebare, pe care i-am pus-o și ei: «Eu cum fac să citesc toate cărțile astea?» Și mi-a zis: «Nu faci. Pur și simplu, dacă vrei să scapi de munca la câmp, tu numai îmi zici. Eu o sun pe mama ta și îi spun că am nevoie de tine». Maică-mea nu comenta la chestii de astea. Dacă pe mine mă chema șefa ei era o mândrie pentru ea. Se gândea că îmi dă să lucrez. Nu! Mă punea la masă și îmi dădea câte un ceai sau câte o prăjitură și îmi zicea: «No, două ore, aici stai la masă și citești.» Elena, căci așa o cheamă, mi-a schimbat viața.
Probabil pentru că și eu am vrut să îmi fie schimbată. Am citit din biblioteca ei patru veri la rând. Când am venit la Sibiu la liceu știam tot. Pentru mine, cartea înseamnă cultură. Mă gândeam ce fain o fi fost la Junimea. Ce discuții avea oare Eminescu cu Creangă. Copilul meu, în clasa a IV, când citește Amintiri din copilărie îmi zice: «Ce sunt tâmpeniile astea?» Eu râd și acum când le citesc. Din păcate, tehnologia omoară cultura. La mine nu are farmec să butonez tableta, la mine are farmec mirosul de carte. Am avut fericita ocazie să îl cunosc pe Ion Gavrilă Ogoranu (celebru luptător în munți, împotriva comunismului.) Mama mea era și este bucătăreasă la grădiniță și le făcea de mâncare. Erau mulți prinși de comuniști și trimiși la muncă forțată, printre care și el. Era un om atât de blând, iar eu am învățat de la el poezia Mama, a lui Coșbuc. De fiecare dată când venea la masă îmi spunea oiță (pentru că eram blondă și tunsă scurt) și începea să recite Mama. Avea lacrimi în ochi. Atunci nu am înțeles. Și zicea: «Astăzi îți spun o strofă, mâine alta. Dar tu mâine trebuie să o înveți pe asta.» Și așa am învățat poezia. Acum e un chin să îi explici unui copil că dacă închide o carte în inima lui, nu îi mai iese niciodată”, ne-a povestit Ana.
Pentru mine biblioteca este un ecosistem, o altă viață.
Vernisajul expoziției „Cele mai frumoase cărți din România”, Librăria Habitus și o fată cu părul albastru. Așa am cunoscut-o pe Daniela Muntean. Într-o dumincă, am mers la ea acasă unde, printre cărți, am găsi albume de artă, pensule și multe fișe de contabilitate Inițial a vrut să urmeze psihlogia, dar teoria din școală nu se potrivea cu credințele ei. Îi place să picteze. Merge la laptop, pune muzică jazz și ne arată un carnețel cu schițe, apoi povestim despre cărți: „Pentru mine biblioteca este un ecosistem, o altă viață. Te poți duce în atâtea locuri: Japonia, Rusia, Africa, tot ce vrei tu. Vrei să te simți fericit, mergi în bibliotecă, vrei să simți adevărat, tot în bibliotecă. Mie nu îmi place să citesc pe internet, cartea e ceva personal, e acolo cu tine. Plus mirosul, mmm….Eu citesc oriunde. Pe stradă, în parc. Nu citesc în fiecare zi, dar dacă încep o carte și îmi place, stau până o termin. Am foarte multe cărți în limba fracenză pe care cineva a vrut să le arunce. Cum să faci așa ceva? Le-am luat eu și, cu dicționarul lângă mine, chiar înțeleg ce scrie. Nu e așa dificil. Am și Sandra Brown închisă aici. Și închisă o să rămână. Mai bine te uiți la Acasă TV. Sunt foarte pasionată de albumele de artă. Dar sunt foarte scumpe. Am găsit la Viena unul accesibil și al meu a fost. Mie îmi place foarte mult Friedrich Nietzsche. De acolo am și pasiunea pentru muzică, el era obsedat de muzică. Cred că o carte este un cadou reușit. Îi poți schimba perspectiva unui om, cu o carte. Recititul îl recomand. Crești, te schimbi și vezi altfel aceeași carte. Parcă e alta. De asemenea, cred că nu există persoană căreia să nu îi placă cititul, ci doar nu a găsit cartea potrivită. Cartea mea de suflet e Portocala mecanică de Anthony Burgess. O recomand tuturor. De asemenea, și basmele pentru copii sunt geniale”, îmi spune Daniela, contabil de meserie.
Îmi place să citesc pentru că îmi pot imagina eu personajele: mai înalte, mai scunde, cu ochii mari sau mici. Îmi pot imagina și locuri care nu se compară cu niciun check in de pe facebook.
Larisa Găman are 12 ani. Nu o găsiti în rochițe colorate sau pantofi. Tot timpul e lejer îmbrăcată, în blugi și cu adidași în picioare, pe bicicletă sau skateboard, în parc sau pe terenul de tenis. De la politică, prietenie sau religie, cu ea pot discuta orice, iar eu tot timpul am ceva de învățat. E printre puținii copii pe care îi cunosc și citesc: „Pentru mine, biblioteca este o lume magică plină de povești diferite. Cel mai mult mi-a plăcut cartea O buclă în timp. Țin foarte mult la ea și nu i-aș împrumuta-o nici celei mai bune prietene. Mai este și o serie de cărți, Generala îi zice (ah, am uitat să o duc la bibliotecă) în care mă regăsesc super mult. Este despre un tip, elev la generală, care se duce în tabere, se mută într-o școală nouă, super șmecher. Îmi place să citesc pentru că îmi pot imagina eu personajele: mai înalte, mai scunde, cu ochii mari sau mici. Îmi pot imagina și locuri care nu se compară cu niciun check in de pe facebook. Cred că e important pentru un copil să citească. E mult mai distractiv să citești decât să stai pe facebook. Suntem generația tabletă, cum zic youtuberii. Vezi mai multe în carte, îți lărgește mult vocabularul, înveți să te exprimi mai bine. Am și o întâmplare mai tristă cu o carte. Mi-am luat-o la recomandarea profesorului și am uitat-o în clasă. Și ghici ce? A doua zi am găsit-o în coșul de gunoi, peste ea era lapte și corn. Acum îmi doresc mult să citesc seria Harry Poter. După discuția noastră, Larisa a ținut să menționeze „Eu ți-am spus tot așa…ca și cum aș vorbi cu tine. Modifici tu să sune cumva mai deștept, pentru ce îți trebuie ție, știi tu…”. Nu am schimbat nici un cuvânt din spusele sale.
Am început cu patru povești, numărul viitor vom căuta alte patru. Dacă și tu vrei să ne împărtășești ce înseamnă cartea pentru tine, invită-ne în biblioteca ta. Noi aducem ceaiul.
