„Nu cred că teatrul o să salveze lumea, dar cred că ne poate duce pe noi mai aproape de starea aia, în care putem schimba lumea”.

Bobi Pricop a debutat în 2011 cu spectacolul „Jocuri în curtea din spate” de Edna Mazya la Teatrul ACT din București, iar de atunci, spectacolele sale au fost prezentate în cadrul a numeroase festivaluri de teatru din țară dar și din întreaga Europă. A fost premiat ca cel mai bun regizor la Festivalul de Teatru Independent Undercloud (2012) şi la Festivalul de Teatru Scurt (2012 şi 2014) iar anii 2015 și 2016 i-au adus câte o nominalizare la Premiile UNITER pentru regie. Din 2017 a fost inclus pe lista de nominalizări pentru Premiul Europa pentru Noi Realități Teatrale. Începând cu anul 2019 este directorul Theatre Networking Talents, un festival internațional dedicat tinerilor regizori, organizat de Teatrul „Marin Sorescuˮ din Craiova.

foto: Cătălin Asanache

În cel mai nou spectacol al său, Bobi Pricop își îndreaptă atenția asupra unui public cu vârstă mai fragedă decât cel cu care a fost până acum obișnuit. „Micul Prinț”, primul său spectacol destinat celor mici, pus în scenă la Teatrul pentru Copii și Tineret „Gong” din Sibiu, a avut premiera la începutul lunii octombrie, cu o distribuție dublă, protagonistul poveștii fiind interpretat de Matei Jeler (11 ani) și Carol Pușcariu (6 ani), doi băieței cu păr „de aurˮ, isteți și talentați, care ne dezvăluie lumi astrale dar și cotloanele sufletului omenesc.

Când ți-a venit ideea să pui în scenă Micul Prinț și de ce ai ales acest text?

Aveam proiectul ăsta în agendă de vreo doi ani, de când stabilisem cu directorul Teatrului Gong, Adrian Tibu, perioada de lucru, repetițiile, premiera. De-atunci am început să mă gândesc la poveștile care ar putea să funcționeze pe scena de la Gong, mai ales că e și primul meu spectacol pentru copii. Așa că trebuia să descopăr acest nou teritoriu, cu toate energiile și posibilitățile lui, dar și să-l înțeleg, într-un mod cât mai onest. Știam că o să lucrez cu scenografa Velica Panduru și,cum nu mai colaborasem de vreo doi-trei ani, plănuiam să reluăm lucrul împreună, pornind de la acest proiect. Ne tot gândeam ce spectacol să facem și ne-am trezit amândoi zicând că vrem ceva care să fie „cam ca Micul Prințˮ. Într-un final, ne-am dat seama că degeaba căutăm ceva „ca Micul Prințˮ, fiindcă mai bine facem chiar „Micul Prințˮ. Ușor-ușor au apărut în echipă și Oana Micu (ea face instalațiile-personaje cu care se întâlnește Micul Prinț), Dilmana Yordanova (video) și Alexei Țurcan, cel care a compus muzica, o coloană sonoră foarte specială, care-ți rămâne în minte mult după ce ai plecat din sală.

Cum ai lucrat cu cei doi copii care interpretează personajul principal? În cinema, se spune că cel mai greu este să lucrezi cu copii și cu animale. În teatru aș zice că este chiar mai greu, pentru că actorul copil trebuie să fie în formă bună la fiecare reprezentație…

E un risc destul de mare și e-adevărat că nu a fost mereu simplu, dar cu siguranță a fost foarte frumos. Bucuria lor pe scenă e atât de autentică, încât nici nu mai contează tot efortul care e în spate. Și pentru noi, „oamenii mari” a fost foarte important, pentru că s-a creat o legătură foarte strânsă, toată echipa s-a sincronizat într-un mod nou de a fi pe scenă, de a fi împreună, prezenți în fiecare moment. Simt că am avut o comunicare mult mai autentică, ne-am jucat mult, am inventat mult, ne-am testat răbdarea și creativitatea în același timp. Cred că prezența copiilor ne-a făcut și să ne ascultăm altfel, să fim mult mai atenți la reacțiile noastre, ne-a provocat să ne punem mai multe întrebări. Plus că amândoi copiii sunt extrem de talentați, iar asta ne-a făcut să depășim ușor momentele mai dificile din cele două luni de repetiție.

Au învățat singuri textul acasă?

L-am învățat împreună, pas cu pas, prin tot felul de jocuri, scheme și exerciții, astfel încât să îl rețină. E un efort foarte mare și pentru Matei, dar mai ales pentru Carol, care are doar șase ani, să țină în brațe un întreg spectacol. Așa că e o bucurie acum să vezi cât de mult se luminează la față la aplauze și cât e de mândru că reușește să facă asta. Amândoi sunt niște copii extraordinari și e foarte interesant de văzut cum controlează energia și vibrația spectacolului, în funcție de starea pe care o au în acea zi, de lucrurile pe care le mai descoperă la text, în viața lor sau în relația cu personajele din scenă. Este fascinant să-i urmărești și să le vezi transformarea în real time, echilibrul pe care-l caută permanent între joacă, un tip de rigoare scenică și bucuria de fi în fața publicului.

Cartea lui Antoine de Saint-Exupéry este cartea unui om mare cu suflet de copil, adresată unor cititori asemenea lui. Există chiar o dedicație pentru prietenul său Léon Werth, „pe când era băiețelˮ. În spectacolul tău, cât crezi că se regăsește din Bobi, „pe când era băiețelˮ?

Nu cred că se regăsește foarte mult sau, poate, se regăsește doar în măsura în care sunt în continuare copil. Povestea m-a impresionat de când eram mic, deși pe atunci nu o înțelegeam așa cum o înțeleg acum. E un tip de text pe care îl percepi diferit în funcție de etapa de viață în care îl citești și în care poți să găsești mereu sensuri ascunse. Acum îl redescopăr într-un fel, dar sunt sigur că peste 4-5 ani am să găsesc și alte valențe. Chiar dacă se spune că e un spectacol „pentru copii și tineretˮ, cred că e mai degrabă un spectacol pentru copiii de toate vârstele.

Folosești foarte mult în spectacolele tale tehnologia, noile media. De când a început pandemia ai realizat două spectacole în această direcție: EXEUNT, la Reactor, în Cluj și LIVE, la TNRS, în Sibiu. În ce măsură crezi că într-o lume ultratehnologizată oamenii pot să nu-și piardă sufletul, să rămână în continuare umani, calzi? În creațiile tale se vede că tehnologia nu este un scop în sine. În ce fel reușești prin ea să scoți la iveală dimensiunea umană, emoția?

Ea funcționează dramaturgic și reușește să creeze poveste în măsura în care e la fel de prezentă și în viețile noastre. Cred că tot ce înseamnă noile tehnologii, de care oricum suntem înconjurați zilnic, ar trebui să devină pe scenă la fel de comune precum aparatura electrică, microfoanele sau orice altceva. Mi se pare că teatrul, această oglindă a lumii, trebuie să încorporeze din ce în ce mai mult și dramaturgiile cu care suntem obișnuiți în viața de zi cu zi, felul în care ne uităm la seriale sau consumăm youtube. Tehnologia ne schimbă cumva, inevitabil și nu cred că ne îndepărtează de emoție, ba chiar dimpotrivă, folosită cum trebuie ne poate ajuta să descoperim variante alternative de receptare. Sigur că e nevoie de un echilibru, dar teatrul își poate permite să riște și să încerce toate gimmickurile pe care le are la îndemână pentru a comunica autentic emoția asta, păstrându-și esența, de a se întâmpla aici, acum și de a ne aduce împreună în aceeași poveste.

Micul Prinț luând un prim contact cu ecoul, spune că „Oamenii sunt lipsiți de imaginație. Repetă mereu ce li se spune.ˮ Deși spectacolele tale sunt foarte diferite între ele, totuși un filon personal rămâne vizibil. Tu în ce fel reușești să fii autentic, să ai o voce a ta în teatru? Există niște repere după care te ghidezi?

Nu neapărat. Lucrul ăsta se întâmplă firesc. Cu fiecare proiect încerc să explorez o altă zonă, dar inevitabil virez spre lucrurile care îmi plac și care mă interesează. Asta înseamnă, automat, că și în spectacol se vor regăsi căutările mele din momentul respectiv. Nu aș vrea să cred, însă, că am niște principii atât de rigide, mă interesează să descopăr mecanisme creative noi, să risc destul de mult, să experimentez. Plus că încerc de fiecare dată să colaborez la spectacole cu profesioniști din afara teatrului, oameni care să mă scoată din zona mea de confort și care să mă provoace, de la care pot să învăț tot felul de lucruri. Evident că anumite elemente sunt recognoscibile în spectacolele mele, dar încerc să alternez cât mai mult, să nu mă blochez într-o formulă sigură și să reimaginez mereu modurile în care pot spune o poveste.

Crezi că teatrul poate „să creeze legăturiˮ și astfel „să îmblânzeascăˮ lumea? Pe tine cum te-a îmblânzit?

Teatrul aduce tot felul de bucurii și cred că bucuria cea mai mare este că poți să vii pentru o oră sau două la un spectacol ca ăsta, și să-ți reamintești niște întrebări esențiale, să te rupi de cotidian, de ritmul alert în care trăim zi de zi. Cred că în felul ăsta te poate „îmblânziˮ, te poate întoarce pe tine la niște întrebări fundamentale. Nu cred că teatrul o să salveze lumea dar cred că ne poate aduce pe noi mai aproape de starea aia, în care putem schimba lumea.

credit foto: Teatrul Gong