Teatrele independente se luptă să supraviețuiască în criza declanșată de efectele pandemiei. Lunile fără activitate cu public sunt urmate, acum la redeschiderea teatrelor, de limitarea la o medie de 25 de spectatori pe reprezentație în spațiile independente. Uitați de autorități în planurile de susținere a sectoarelor afectate de inactivitate, structurile independente încearcă să atragă atenția autorităților că nu toate contribuțiile în societate se măsoară în procentele aduse la PIB.

Pentru clasa politică și pentru administratorii Ministerului Culturii, spațiile independente sunt de la apariția lor, de peste două decenii, un teritoriu extra muros. În interiorul breslei recunoașterea acestor artiști s-a făcut treptat, pe măsură ce s-a impus relevanța proiectelor lor. În pofida importanței și recunoașterii valorii artiștilor independenți la dinamica mediului teatral autohton, teatrele independente trăiesc strict din biletele vândute și din finanțarea proiectelor câștigătoare la AFCN sau la programele culturale ale Consiliilor locale/județene. De câțiva ani, cu fiecare expunere publică vocile artiștilor independenți atrag atenția asupra precarității condiției lor, reclamă înțelegerea și tratarea mediului independent după contribuția lui în comunitățile pe care le servesc, cer sistematic găsirea unor mecanisme de finanțare adaptate la aceste noi realități. Teatrele independente și-au asumat strategii de dezvoltare a publicurilor, implementarea programelor de educație prin teatru, stimularea scrierii noii dramaturgii, suportul în debutul profesional pentru tinerii artiști și diversificarea genurilor spectaculare. Discuția trenează însă de ani buni, solicitările zac prin mapele succesivilor miniștrii ai culturii, soluțiile schițate au rămas suspendate după întâlniri sterile. Starea de urgență și restricțiile impuse de pandemie au acutizat criza teatrelor independente, „uitate” din nou în afara măsurilor compensatorii acordate prioritar mediului de afaceri, dar și magazinelor din mall-uri sau festivalurilor de tip blockbuster. Pentru sectorul teatral independent viitorul e incert. Cu toții așteaptă un răspuns din partea decidenților politici. În absența unui partener politic de dialog,  ne întrebăm în ce fel solidaritatea poate fi o cale de a traversa împreună criza, sau doar o utopie.

La începutul lunii septembrie, am propus coordonatorilor a trei teatre independente un chestionar cu șase întrebări. Cu un profil diferit, cele trei organizații sunt relevante pentru intervenția teatrului independent în comunitate. Centrul educațional Replika (București) s-a afirmat prin spectacolele și programele educaționale derulate în școli și în mediile defavorizate; Reactor de creație și experiment a amorsat la Cluj un program de dramaturgie nouă cu fundament documentar care conjugă producția cu ateliere și rezidențe de scriere dramatică și debut profesional. Iar Festivalul de teatrul independent Bucharest Fringe produs de teatrul bucureștean Apropo sărbătorește anul acesta un deceniu în care a format un public nou, în mare parte diferit de cel al teatrului subvenționat. Răspunsurile la chestionar vin de la un dramaturg, o actriță și un regizor, Mihaela Michailov co-fondatoarea Centrului Replika, Oana Mardare co-fondatoare a Reactorului de la Cluj, respectiv Radu Popescu, directorul Teatrului Apropo. Întrebările urmăresc să descrie soluțiile de a rămâne activi în ultimele șapte luni, efectele pandemiei asupra activității lor și asupra reluării spectacolelor în sală de la 1 septembrie. Chestionarul interoghează și posibilele soluțiile de susținere a sectorului cultural independent în acest moment de criză.

Mihaela Michailov (Centrul educațional Replika, București).

Asta lipsește flagrant de ani și ani. O cunoaștere profundă a mecanismelor de funcționare și de producție, care să construiască strategii adaptate.”

  • Cum ați menținut activitatea teatrului vostru în perioada martie-septembrie 2020?

Mihaela Michailov: Am încercat, în primul rând, să nu ne lăsăm copleșiți de gândul că nu vom putea să organizăm evenimentele culturale la Centrul Replika, așa cum le organizam înainte. „Înainte” a devenit un mod de existență care merită chestionat din ce în ce mai mult. Ne-am luat un timp de reflecție, de analiză a direcțiilor pe care vrem să le continuăm și ne-am pus mereu întrebarea relevanței.

Am organizat online Platforma de Artă Educațională „Povești la Replika 2020 – Ce nu poți lăsa în urmă”, pe care am regândit-o dintr-o perspectivă recuperatoare, în sensul în care am ales să prezentăm spectacole reprezentative pentru direcția noastră educațională: legendarul „Acasă”, regizat în 2001 de Radu Apostol la Teatrul „Ion Creangă”, „Familia Offline” – spectacolul pe care co-fondatorii Centrului Replika l-au creat în 2013 etc. Ne-am dorit să imaginăm un context spectacular favorabil rememorării unor creații emblematice, într-un timp al ficțiunilor compensatorii, care își interoghează sensul.

„Work. No Travel”, în regia lui Bobi Pricop, spectacol despre migrația forței de muncă, realizat în parteneriat cu Centrul Replika, a fost performat online.

Leta Popescu și Maria Manolescu, alături de o parte din echipa Centrului Replika, au imaginat un format teatral filmic care poate fi urmărit online începând cu 1 octombrie – „Încuiați”. La Centrul Replika au repetat mai multe echipe coordonate de artiste și artiști care au investigat tematici diferite: poluarea, maternitatea, sistemul de sănătate. De asemenea, s-au filmat spectacole pe care nu le aveam filmate.

Am transformat rezidența destinată unui artist/unei artiste din străinătate într-o rezidență dedicată creatorilor și creatoarelor din sectorul independent, pentru a veni în sprijinul mediului artistic precarizat și vulnerabilizat.

Echipa Centrului a imaginat o serie de evenimente care vor putea fi urmărite începând cu luna octombrie – spectacole-lectură și podcasturi pe teme educaționale -, pe care ne-am dorit să le adaptăm online pentru ca publicul nostru să poată avea acces în continuare la ele.

  • Cum vă afectează restricțiile care condiționează redeschiderea teatrelor de la 1  septembrie?

Mihaela Michailov: Restricțiile nu au ținut cont de profilul și tipurile de acțiuni culturale din teatrele independente. Nu au ținut cont, de fapt, de gândirea care stă în spatele unor demersuri de teatru independent. S-a dovedit, încă o dată, cât de puține lucruri știu autoritățile despre un sector care, în ultimii ani, a creat pe mai multe paliere, și-a diversificat activitățile, a construit strategii de intervenție culturală și multe altele. Toate spațiile din sectorul independent există pentru că s-a creat un precedent de supralicitare a supraviețuirii. Adică toate aceste spații se luptă, cu eforturi enorme, să supraviețuiască în condiții complet nefavorabile lor. E o luptă epuizantă, care încearcă din răsputeri să nu-și atenueze intensitatea pentru că, dacă și-ar atenua-o, totul s-ar prăbuși. Ce ne afectează emoțional e ignoranța, sfidarea și incompetența unor autorități care nu înțeleg de fapt cu ce ne confruntăm.

Restricțiile înseamnă, pe lângă locuri mai puține, bani pe care trebuie să-i dăm de la noi pentru tot ce înseamnă asigurarea măsurilor de protecție. Dezinfectarea spațiului înainte și după spectacol se face din banii noștri. De asemenea, măsurile fiind stricte, echipa Replika trebuie să fie la Centru permanent pentru orice eveniment organizat.

Pentru spațiile independente, prezentul e mai sumbru decât oricând. Nu știm dacă vom rămâne în viață. Asta înseamnă că tot ce am creat în ultimii ani se poate prăbuși în câteva luni.

  • Cum v-a afectat concret închiderea teatrelor; ce s-a întâmplat cu proiectele în derulare, premierele programate, ce încasări ați pierdut din biletele nevândute/anulate etc.?

Mihaela Michailov: Concret, pentru Centrul Replika, efectul se traduce în mai mulți bani din buzunarele noastre, pentru că, așa cum scriam mai sus, sunt costuri pe care trebuie să ni le asumăm dacă vrem să deschidem. A imagina deschiderea teatrelor fără măsuri clare, adaptate realităților cu care se confruntă sectorul independent, înseamnă, de fapt, a opri acest sector, a-l condamna la o moarte lentă. La chiria pe care o plătim, se adaugă acum costuri suplimentare.

Am încercat să ne adaptăm proiectele în derulare, să găsim soluții ca să le putem continua. Dar e o continuitate care ne costă nervi și bani.

La cele mai multe dintre evenimentele noastre, intrarea era gratuită. Am gândit de la început misiunea Centrului Replika în această direcție, în care educația culturală să fie accesibilă tuturor. Ținem mult la acest principiu de accesibilitate pentru că îl legăm de un întreg concept educațional. Neavând bilete la evenimente, nu am pierdut din acest punct de vedere, dar asta nu înseamnă că nu pierdem zilnic pe alte paliere.

  • Care credeți că ar putea fi soluția fezabilă de susținere a sectorului cultural independent din partea Statului?

Mihaela Michailov: Întâlnirile cu autoritățile nu au generat până acum soluții concrete pentru un sector care riscă să nu mai existe. Pentru toți administratorii de spații independente, marea problemă e supraviețuirea acestor spații. O soluție ar fi un ajutor de stat care să se îndrepte către entitățile care administrează spații, nu doar teatrale, în așa fel încât chiriile și costurile pentru utilități să fie reduse măcar cu 50%. Dacă se reduc locurile în săli, deci automat încasările, dacă e nevoie de acoperirea costurilor pentru măsurile de siguranță, ar fi normal să se găsească o schemă de ajutor care să facă plățile responsabile. De asemenea, ar mai fi utile granturi pentru reluarea activităților, destinate nu doar pentru cei care administrează spații, ci și pentru diferite entități care activează în sectorul independent. De fapt, e nevoie de o gândire adaptată felului în care funcționează contextele independente, o gândire care să nu fie mereu în urma lor. Asta lipsește flagrant de ani și ani. O cunoaștere profundă a mecanismelor de funcționare și de producție, care să construiască strategii adaptate.

  • La ce instrumentele de presiune asupra decidenților politici puteți apela pentru a începe un dialog urmat de fapte concrete de suport?

Mihaela Michailov: Până acum, sectorul a trimis scrisori prin care propunea o analiză a realităților din teren și posibile soluții. Sincer, și acum vorbesc în numele meu, nu mai cred că aceste scrisori vor sensibiliza autorități care nu știu și nu înțeleg ce facem. Poate că ar trebui să ne gândim la ceva mai radical ca să putem declanșa ceva. Deocamdată nu pare să-i pese cuiva din Ministerul Culturii de luările noastre de poziție.

  • Ce raport aveți cu instituțiile de spectacol subvenționate? În această criză, solidarizarea mediului teatral e o utopie sau poate deveni un instrument eficient în dialogul cu politicienii?

Mihaela Michailov: Este evident că e o perioadă foarte grea pentru toată lumea. Diferența e însă majoră: instituțiile subvenționate, chiar dacă nu vor avea bugete așa cum s-au obișnuit, continuă să existe. Sectorul independent dispare. Există directori și directoare de teatre care susțin zona independentă și e foarte importantă atitudinea lor. Însă e nevoie de un suport adecvat nevoilor zonei independente, care să țină cont de nevoi specifice și de o construcție durabilă. Nu poți crea strategii de supraviețuire la nesfârșit, când investești de fapt în instabilitate și fragilitate prelungită. Nu poți gândi un design conceptual transformator când ești permanent în pericol de închidere. Trăim din cârpeli culturale și devenim tot mai blazați și epuizați.

Oana Mardare (Reactor de creație și experiment Cluj).

„Asociez teatrul independent cu un serviciu public mai mult decât cu o afacere.”

Cum ați menținut activitatea teatrului vostru în perioada martie-septembrie 2020?

Oana Mardare: Pandemia a întrerupt o stagiune care se anunța plină de proiecte noi și de reprezentații ale spectacolelor existente. Ne-am oprit brusc din repetițiile a două spectacole, „În sfârșit sfârșitul” (regia Diana Dragoș) și „Fereastra care nu avea somn” (regia Dragoș Alexandru Mușoiu), de la MiniReactor, neștiind când le vom putea relua. Două luni mai târziu, în 15 mai, aveam deja planuri A, B, C… prin care ne propuneam să continuăm, într-o formă hibridă, activitatea de producție și prezentare a spectacolelor. Două producții s-au transferat în online, „Exeunt” (regia Bobi Pricop) și „De neconceput” (regia Tom Dugdale), spectacolul Dianei Dragoș a fost finalizat și prezentat în 29 septembrie într-o variantă preînregistrată deoarece momentan nu este posibilă prezentarea lui în sală din cauza restricțiilor. Ne-am bucurat să putem desfășura live cele două proiecte de rezidență Fresh Start, aflat la ediția a IV-a și Drama 5, la ediția a V-a. Cu spectacolul produs în Drama 5, „Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois”, regizat de Andrei Măjeri, pe textul scris de Cosmin Stănilă, am reușit să deschidem stagiunea, după 6 luni de pauză. 

Perioada noastră de experimentare cu mediul online a fost destul de fertilă și ne-a menținut activi și creativi, deși provocările de producție au fost cu totul noi. 

Pentru stagiunea curentă, în lunile septembrie și octombrie, o parte din spectacolele programate vor fi transmise prin livestream în mediul online. 

Cum vă afectează restricțiile care condiționează redeschiderea teatrelor de la 1  septembrie?

Oana Mardare: Numărul de spectatori s-a redus destul de mult, undeva în medie la 18 persoane, chiar mai puțin pentru anumite spectacole. Pe termen lung – adică cam de prin decembrie încolo – când nu vom mai avea cadre de finanțare prin care să susținem reprezentațiile, va fi afectată în mod direct frecvența de programare a acestora, deoarece veniturile din bilete nu acoperă nici pe departe costurile de prezentare. Momentan ne bucurăm de fiecare ocazie de a ne prezenta/resuscita spectacolele din repertoriu și de a ne reîntâlni cu publicul cu care ne-a fost foarte greu să menținem legătura. Încă nu ne dăm seama ce efect a avut această pauză asupra reach-ului nostru, dar e clar că eforturile noastre de a dezvolta publicul de teatru independent au fost afectate. 

Cum v-a afectat concret închiderea teatrelor; ce s-a întâmplat cu proiectele în derulare, premierele programate, ce încasări ați pierdut din biletele nevândute/anulate etc.?

Oana Mardare: Proiectele deja începute la scenă au fost puse pe hold, dar am început să luăm în calcul destul de repede opțiunea de a transfera în online proiectele încă neîncepute. Bobi Pricop ne-a propus să începem repetițiile online la spectacolul pe care urma să îl facă în toamnă, interesat de explorarea acestui mediu. Discuțiile cu regizorul american Tom Dugdale, care urma să vină în luna mai în România, au fost reluate în noile circumstanțe și am decis că singura variantă pentru realizarea acestui spectacol este să îl concepem pentru mediul online. Cele două producții, destul de diferite ca și demers, au încercat să se adapteze la un context, fără a compromite cercetările și interesele artistice ale echipelor. 

Dincolo de asta, s-au anulat multe deplasări, participări în festivaluri, unele internaționale, iar cei care au resimțit cel mai mult consecințele au fost actorii, mulți dintre ei având doar această sursă de venit. Evident că nu am încasat mai nimic din bilete în perioada martie – august, deci cam în proporție de 90% am resimțit reducerea acestui venit.

Ce ne-a ținut însă în viață au fost finanțările nerambursabile atrase deja pentru acest an, pe proiecte pe care am încercat să le adaptăm și să le continuăm. Și adevărul e că nu ne-am oprit de tot niciun moment. Ceea ce a contribuit destul de mult la moralul general al echipei. Deși suntem cu toții conștienți că s-ar putea să ne destabilizeze mult această perioadă, sperăm să fim destul de puternici încât să o depășim

Care credeți că ar putea fi soluția fezabilă de susținere a sectorului cultural independent din partea Statului?

Oana Mardare: Cred că o formă de susținere din partea statului e singura soluție pe termen lung. Asociez teatrul independent cu un serviciu public mai mult decât cu o afacere. Pentru noi e important să oferim spectacole la prețuri accesibile. Dacă ajungem să vorbim doar despre sustenabilitate prin propriile puteri cred că scăpăm din vedere adevărata valoare a sectorului. Încurajarea debutului, experimentul artistic, dezvoltarea dramaturgiei contemporane românești, proiecte dedicate grupurilor vulnerabile etc. Cred că e nevoie de forme de finanțare predictibile, finanțări multianuale, un sistem de finanțare pentru dezvoltarea infrastructurii, facilități fiscale pentru încurajarea angajărilor în acest sector. Cred că sunt multe soluții fezabile, probabil multe probleme din sectorul independent s-ar putea rezolva cu un buget egal cu cel al unui teatru național. Nu cred că vorbim de un efort financiar major, iar beneficiile pe termen lung în comunitățile din jurul spațiilor independente ar fi importante. 

La ce instrumentele de presiune asupra decidenților politici puteți apela pentru a începe un dialog urmat de fapte concrete de suport?

Oana Mardare: Dialogul există mereu în preajma campaniilor electorale. Pentru măsuri concrete cred că e nevoie în primul rând de stabilitate. Atâta timp cât la Ministerul Culturii conducerea e schimbată din șase în șase luni nu cred că putem depăși faza de dialog. Pe urmă, sigur, e nevoie de oameni dispuși să cunoască și să înțeleagă dimensiunea și nevoile sectorului cultural independent. 

6.  Ce raport aveți cu instituțiile de spectacol subvenționate? În această criză, solidarizarea mediului teatral e o utopie sau poate deveni un instrument eficient în dialogul cu politicienii?

Oana Mardare: Am avut mereu relații bune cu instituțiile de spectacol subvenționate. Cred că putem vorbi de o solidarizare a sectorului, dar trebuie să fim conștienți că nevoile noastre sunt diferite. Putem să ne facem mai ușor simțită prezența, dar în momentul în care avem parte de dialog, fiecare cred că pregătește o agendă. Rămâne doar să sperăm că e timp pentru toate punctele.

Radu Popescu (Teatrul Apropo, București).

„Soluțiile ar fi instituirea unui fond de urgență care să acopere chirii, utilități și cheltuieli cu repornirea activității.”

Cum ați menținut activitatea teatrului vostru în perioada martie-septembrie 2020?

Radu Popescu: Am reluat activitățile programate în proiectele deja demarate cu AFCN-ul, în condițiile impuse. Nu am avut spectacole, am ținut ședințe de organizare on-line și apoi, treptat, am demarat acțiuni timide de reluare, de pregătire pentru toamnă: documentare, organizare, prime repetiții. De abia acum ne facem calcule în ce condiții am putea sau nu să reluăm reprezentațiile și care sunt soluțiile optime pentru finalizarea acestor proiecte care au prins restricțiile și pandemia atunci când nici nu le începusem bine.

Din fericire noi aveam deja toate spectacolele din stagiune înregistrate și montate în condiții mai mult decât decente (3 camere, montaj, post-producție) așa că ne-am permis să le difuzăm online chiar de la începutul pandemiei ca o formă de continuare a activității / susținere a artiștilor fără alte surse de venit. Sau să aplicăm la puținele festivaluri care au avut call-uri deschise. Aceasta a fost o formă destul de interesantă de a atrage public nou, mai ales din țară, oameni care altfel nu ar fi văzut niciodată spectacolele noastre; pe de altă parte, din punct de vedere al nivelului artistic și al satisfacției culturale nu a fost o alternativă prea fericită.

Cum vă afectează restricțiile care condiționează redeschiderea teatrelor de la 1  septembrie?

Radu Popescu: Probabil că am putea juca cu maxim 30 de spectatori (nu am finalizat toate calculele) din 120 de locuri cât are sala în mod normal, dacă vom avea asigurate toate celelalte condiții de siguranță care implică și ele costuri suplimentare. Din acest punct de vedere oferta Teatrului Nottara de a juca o parte din spectacole la ei, ca o formă de ajutor, a fost binevenită și sperăm să se finalizeze în condiții bune din luna octombrie.

Cum v-a afectat concret închiderea teatrelor; ce s-a întâmplat cu proiectele în derulare, premierele programate, ce încasări ați pierdut din biletele nevândute/anulate etc.

Radu Popescu: Din fericire noi am avut noroc de un proprietar înțelegător, care ne-a păsuit parțial cu chiria (nu și cu celelalte cheltuieli), intrând cu ei într-o „normalitate” financiară abia acum, din septembrie.

Proiectele au fost foarte afectate. Nu am putut face nimic, în afară de câteva difuzări on-line de spectacole înregistrate, la care am renunțat curând, neputând fi o soluție permanentă. Treptat, de prin iunie, am reluat planurile de organizare, apoi câteva repetiții, iar acum am intrat într-un oarecare normal, de la 1 septembrie, pregătind a Zecea Ediție a Bucharest Fringe, Festivalul nostru de tradiție pe care îl organizăm, și premierele Teatrului Apropo. Există însă și în acest moment incertitudini serioase asupra condițiilor concrete de desfășurare a tuturor acestor proiecte, asupra costurilor neprevăzute și asupra modului de a ne adresa beneficiarilor și publicului, deși am căutat și căutăm în continuu cele mai bune soluții.

Este o luptă în condiții psihice destul de dure. La incertitudinea și nesiguranța financiară cu care eram obișnuiți se adaugă acum incertitudinile sociale, de norme, în condițiile în care vedem din nou cum statul ignoră acest sector care nu este nici suficient de vocal, nici suficient de valoros din punct de vedere economic (deși la un studiu mai atent s-ar putea demonstra că lucrurile nu stau, de fapt, chiar așa).

Care credeți că ar putea fi soluția fezabilă de susținere a sectorului cultural independent din partea Statului?

Radu Popescu: Am avut întâlniri cu colegii mei din alte spații independente și cu cei câțiva experți din domeniu. Soluțiile ar fi instituirea unui fond de urgență care să acopere chirii, utilități și cheltuieli cu repornirea activității, după modelul care se pregătește deja pentru marile Festivaluri de muzică și chiar și pentru multinaționalele care operează în mall-uri.

Despre aceste inițiative pot să spun că artiștii independenți sunt chiar mâhniți – statul decide în această perioadă să susțină companii străine și inițiative ale culturii de masă care fac profit, uitând de un sector artistic vital, cu beneficii enorme pentru educația și cultura din țara noastră (aflate deja la un nivel foarte jos). Sunt calcule simple care se pot face studiind spre exemplu numai beneficiile pe care finanțările AFCN le-au adus în ultimii ani, raportat la sumele cheltuite. Se pare că decidenții politici n-au nici cea mai mică idee despre „excepția culturală” ca model de practică economică, sau despre studiile extrem de numeroase și tendințele europene în care Industriile Creative s-a demonstrat că sunt un motor de creștere economică și dezvoltare durabilă (observabil cu ochiul liber și la noi la nivelul Sibiului spre exemplu).

Această schema de ajutor de stat dedicata sectorului teatral independent ar putea include și cinematografele si galeriile de arta și ar trebui să acopere: compensații cu chiriile pe perioada pandemiei; cheltuieli de repornire – chirii și cheltuieli administrative în perioada următoare; costuri de producție; costuri cu furnizorii, în special pentru dotarea de securitate sanitară necesare în această perioadă.

O altă posibilitate ar fi integrarea artiștilor și lucrătorilor culturali în Programul SURE care permite plata compensatorie a 50% din salariul mediu în cazul unei reluări graduale a activității – sunt fonduri europene dedicate pentru aceste măsuri.

La ce instrumentele de presiune asupra decidenților politici puteți apela pentru a începe un dialog urmat de fapte concrete de suport?

Radu Popescu: Nu cred în „instrumente de presiune”, deși se pare că decidenții politici răspund cu precădere atunci când ceva devine „suficient de mare pentru presă”. Am avut deja câteva întâlniri la nivelul teatrelor independente care sunt încă active în această perioadă și se luptă să supraviețuiască. Au fost redactate apeluri și scrisori către autorități care arată beneficiile aduse de sector și situația critică în care acesta se află.

O primă măsură a fost să reactivăm Asociația Teatrelor Independente, o organizație fondată acum 3-4 ani care are o reprezentativitate semnificativă pentru sector Acum așteptăm reacția autorităților și sondăm posibilitățile legale – în sensul de a le indica autorităților care sunt mecanismele legale și resursele financiare aflate deja la dispoziție pentru a sprijini teatrele independente – în măsura în care se va dori acest lucru la modul real.

Ce raport aveți cu instituțiile de spectacol subvenționate? În această criză, solidarizarea mediului teatral e o utopie sau poate deveni un instrument eficient în dialogul cu politicienii?

Radu Popescu: Noi am avut o surpriză extrem de plăcută din partea Teatrului Nottara care ne-a propus un parteneriat prin care în perioada octombrie-decembrie vom juca la Sala Studio și, punctual, chiar și la Sala Mare. Din păcate, chiar dacă există un comunicat din partea Teatrului Nottara și un apel al acestei instituții la solidaritate, laolaltă cu apelurile publice trimise de către teatrele independente – răspunsul din partea altor instituții similare întârzie, cu atât mai mult cu cât în anumite situații punctuale noi ne-am adresat lor, dar am fost tratați cu răceală și/sau tăcere de cele mai multe ori.