Bogdan Sărătean: „Nu știu dacă vom mai avea timp și condiții pentru a trăi, ca să avem de unde să ne inspirăm”

de Teodora Minea

Omul din spatele Festivalului „25 de ore de teatru non-stop”, care anul acesta nu doar că și-a schimbat formatul pentru a se conforma cu situația actuală, dar a fost și nevoit să se încheie cu două zile mai repede, Bogdan Sărătean este cel care conduce și regizează spectacolele companiei de teatru independent BIS Teatru, singurul teatru de acest gen rămas în picioare în Sibiu.

Anul acesta au fost foarte activi pe rețelele de socializare, având proiecte în timpul primăverii, dar au și avut vara aceasta cinci premiere pe scena din Grădina BIS. Au coordonat o gașcă de voluntari pentru cele două mari proiecte ale lor, Teatrul din Cartier și 25 de zile de teatru, respectând cu strictețe toate regulile sanitare. Dacă orașul a fost lipsit de viață și de festivaluri în această vară, ei au încercat să înveseleasă atmosfera și să le ofere oamenilor speranță: „speranță, asta trebuie să transmită spectacolele” spune el. Am făcut cu Bogdan, la finalul festivalului, o radiografie a segmentului cultural actual, cu toate nevoile și ideile care îi macină pe ei și pe noi toți…

Ediția cu numărul 10 ar fi trebuit să fie cea aniversară, însă s-a transformat în ediția care a schimbat formatul festivalului. Cât de greu a fost să gestionați o asemenea schimbare, să renunțați la feeria nocturnă a celor „25 de ore de teatru non-stop”?

Bogdan Sărătean: Ar fi fost absurd să ținem cu dinții de formatul maratonului teatral, care însemna înghesuială, alergătură dintr-o parte în alta, mutarea echipamentului (mă refer la boxe, reflectoare, aparatură). Farmecul festivalului 25 de ore de teatru non-stop era tocmai buluceala de oameni pe scări, pe scaune, pe pereți, la 3 noaptea, la 5 dimineața și socializarea în pauzele dintre spectacole. Și chiar dacă ne încăpățânam să facem asta, nu ne-am fi simțit în largul nostru.

Dificil a fost să acceptăm această schimbare de format, ci nu organizarea propriu-zisă. Din punct de vedere al organizării, festivalul a fost mult mai easy așa, cu întindere de timp. Cu ocazia asta am realizat și noi cât de complicat e maratonul teatral. Comparativ cu nebunia festivalului in formatul consacrat, acum patru evenimente într-un weekend ne-au părut floare la ureche. Floare de octombrie.

Marea miză de data asta, în octombrie 2020, era să vedem dacă oamenii mai au nevoie de teatru. Simplu, scurt și la obiect. Iar oamenii au venit, toate locurile au fost ocupate, la toate reprezentațiile. Miracolul festivalului nostru s-a metamorfozat, acum, la a zecea ediție, dar a fost acolo, prezent.

O altă miză importantă a fost să jucăm cele mai proaspete producții BIS Teatru. În perioada asta nebună am reușit să scoatem cinci premiere (începând cu luna iunie), iar festivalul era prilejul perfect să jucăm spectacolele. Publicul e altfel în festival, și vibrația oamenilor e alta.

Au fost trei capitole perfecte, trei weekenduri de octombrie, iar apoi in ultimul a început „potopul”. Ne-am trezit, datorită unei hotărâri de guvern absolut aberante, că nu mai putem juca afară, dar că putem juca înăuntru, cu o treime din capacitatea sălii. A fost halucinant. A trebuit să mutăm spectacole care s-ar fi jucat în aer liber, cu distanțare, cu toate măsurile, într-o sală de aerobic. Fascinanta Românie nu ne lasă să ne plictisim! Pățaniile astea vor fi cu siguranță parte dintr-un scenariu de spectacol, sau chiar de film. Dacă mă apuc acum de istorisit ocup tot spațiul interviului.

Înspre ce teme se îndreaptă spectacolele Bis Teatru post-pandemice?

Bogdan Sărătean: Se pare că se reconfigurează ideea de B.C. Înainte și după. Posibil ca și manifestările artei teatrale să intre acum, brusc și violent, într-o nouă paradigmă.  Before Covid & After Covid. Anno domini douăzeci. Ce poveste!

Nu aș vrea ca toate spectacolele să migreze on line și nici ca toate spectacolele să se înglodeze în teme pandemice. Dar în același timp nu te poți preface că nu s-a schimbat nimic. Boala care ne macină ca specie e mult mai complexă decât virusul. Pandemia e doar o consecință, o manifestare. E evident că nu înțelegem ce ni se întâmplă. Nu doar statul e falimentar, cât și modul nostru comunitar de organizare. Momentan am dat chix ca specie, eu asta simt. Noi, în spectacolele, noastre vom vorbi în continuare despre lumea în care trăim, iar această lume se află într-un turning point teribil.

Următorul proiect BIS Teatru se numește “Mutat de la noi”, și are în centru tema migrației. Săptămâna trecută 140 de migranți care porniseră spre o viață mai bună au murit înecați în Oceanul Atlantic. Erau îmbarcați într-un vas care pornise din Senegal spre Insulele Canare, respectiv Spania. Dacă vrei să ai un tablou asupra speciei umane  în momentul acesta îți propun următorul crochiu: suprapune imaginea băiețelului de trei ani găsit cu fața în nisip în septembrie 2015 cu imaginea celor 140 de senegalezi care fug spre o viață mai bună și care mor in chinuri sub privirile pazei de coastă.

Ignoranța ne otrăvește și ne sufocă. E atât de ușor să blamezi migrația pentru ororile care se întâmplă, mă refer la atentatele din ultima vreme, la decapitări, la monstruozități de astea. Chiar săptămânile trecute a fost un atentat oribil în Viena, care va atrage multă ură la adresa migranților sau a musulmanilor. Ei bine, atacatorul e cetățean austriac născut în Viena. Suntem capabili să digerăm informația asta? Suntem capabili să acceptăm că undeva am dat greș? Suntem capabili să acceptăm că nu pangolinul sau liliacul sunt vinovați pentru pandemia asta? Și să schimbăm realmente ceva?

Ce impact ai vrea ca spectacolele tale să aibă asupra publicului?

Bogdan Sărătean: Asupra publicului, asupra artiștilor care participă. Se leagă de ce spuneam mai sus. Nu cred că e momentul să mai facem comedioare, asta neînsemnând să ne scufundăm în zone de astea macabre în care totul e lipsit de speranță. Speranță, asta trebuie să transmită spectacolele. Speranța că nu suntem, ca specie, un accident nefericit. Că există multiple porți spre mântuire, pentru toată lumea, pentru fiecare dintre noi. Și vreau ca lumea să mai și râdă, da, cu gura până la la urechi și cu un gust amar. Dacă spectacolele nu modifică ceva în actorii care le întrupează și în publicul care participă, pariul e oarecum pierdut. Sau timpul. Nu în toți, dar în cei în care modifică, să fie cu cicatrici.

De unde îți vine ție, ca regizor, inspirația, impulsul de a crea un spectacol?

Bogdan Sărătean: De foarte multe ori de la oamenii din echipă. Poate sună ciudat, dar așa e. Mulți vin cu propuneri, iar unele dintre ele se lipesc de mine și mă ambalează, mă pun la treabă. De fapt, în cazul trupelor independente de la Moliere încoace cred că e normal să faci spectacole pentru oamenii din trupă. De exemplu, nu aș fi făcut niciodată Povestea Poveștilor dacă nu l-ar fi adus destinul pe Ion Creangă – Dumitru Stegărescu în echipa BIS. Nu aș fi făcut vreodată Delirium dacă nu l-aș fi avut ca om în echipă și prieten pe Dan Țilea (Matli), adică nu cred pe nimeni altcineva capabil să îl întrupeze pe Antonin Artaud. Nu aș fi pus în scenă Ierusalim dacă nu îl aveam ca prieten pe Florin Coșuleț.

În rest, din realitate vine toată inspirația posibilă. Dar nu știu dacă vom mai avea timp și condiții pentru a trăi, ca să avem de unde să ne inspirăm.

Unde crezi că poți aduce schimbarea prin spectacolele tale manifest?

Bogdan Sărătean: Se poate, să știi. Nu să schimbi lumea, dar să o vindeci puțin. Un pic. Născut în  ’90 și Născut în 2000 cred că pot fi considerate spectacole manifest. Cu Născut în ’90am avut vreo 60 de reprezentații în șase ani, ceea ce e un record pentru o trupă independentă. Am imaginea unui adolescent de vreo 16 ani care plângea cu frisoane la discuțiile de după spectacol, acum vreo 5 ani, spunându-ne că el nu a avut habar că așa ceva s-a întâmplat în România anilor ’90. A fost nevoie ca una dintre actrițe să îl îmbrățișeze și să îl liniștească. Ei bine, despre asta e vorba, apropo de schimbare, de impact individual. Repet, lumea va fi la fel de bolnavă, ridicolă, grotescă, sublimă și absolut minunată indiferent dacă facem noi sau nu spectacole. Dar la nivel individual ele pot aduce schimbare, modificare. Vreau să cred că Născut în `90 a funcționat ca un motor de curaj și asumare pentru toți spectatorii foarte tineri, și că Născut în 2000 va funcționa ca un impuls spre acțiune pentru toate mamele tinere abuzate și nedreptățite.

În ce direcție merge teatrul independent în aceste vremuri incerte?

Bogdan Sărătean: Nu știu dacă există teatru independent. Există câțiva oameni, câteva companii, care au activitate constantă. Unii o fac (și) de amorul artei, alții s-au transformat în fabrici de câștigat proiecte cu rețete impecabile, fapt care le permite supraviețuirea. A fost un boom al teatrului independent acum niște ani, sau cel puțin eu așa am perceput lucrurile. În momentul de față teatrul independent e o struțo-cămilă tare greu de cuprins cu rațiunea. De la cele mai penibile șușe făcute să atragă public plătitor în locații care put a snobism, la încercări ale unor studenți masteranzi de a-și ocupa timpul, la câteva entități, foarte puține, cu programe artistice clare. Dar și astea din urmă cad în propria capcană, pentru că spectacolele lor urmează rețeta unor proiecte scrise bine, care merg la sigur. Iar aici intervine un soi de auto-cenzură, când tu știi de la început cum va fi spectacolul tău, despre ce trebuie să vorbești și depre ce nu ai voie să vorbești, fiindcă așa e scris proiectul… Trebuie să fim corecți politic în spectacolele independente, iar în cele de la stat nu avem voie să spunem cuvântul „pulă”, care e cel mai folosit în vorbirea curentă. E și în dex pare-mi-se.  Dar vorbim despre exprimare liberă. Eu trăiesc cu o negresă, africancă, dar vreau să am libertatea de a folosi cuvântul „nigger” în piesele mele. Poate înțelegi unde bat. În ce direcție merge teatrul independent? După cum bate vântul, iar vântul a încetat deocamdată, în pademie, să mai bată.

Cum vezi, la nivel național, cultura și actul cultural?

Bogdan Sărătean: Oboseală. Sleire. Inerție. Acum în pandemie, spaima pentru conservarea lefurilor, justificată de altfel. Instituții mamut. Hârtii, rapoarte, fișe ale postului. Spaimă absolută față de orice ar însemna schimbare. Uite, eu chiar am așteptat de exemplu ca in perioada asta muzeele să ne ofere tururi virtuale, cu aport tehnologic sau IT. Observ inițiative firave de a schimba lucrurile. Și timpul trece. Uite, așa văd treaba: cultura ca sistem e un bătrân în moarte clinică ținut pe aparate, iar din pensia lui de boală trăiesc sute și mii de funcționari, al căror interes e să îl țină așa, semi-mort, să mai respire din când în când. Îi mai schimbăm perfuziile sau așternutul, dar strategia de a-l resuscita e aceeași: zero barat.