„E un calvar pentru mine să mă uit la propriile spectacole. Pentru că zic Doamne, acolo aș fi putut să fac altfel. Aici, personajul m-a depășit, a înțeles mai bine decât mine. Nu, nu… atunci toate imperfecțiunile ies la iveală și de-aia spun, că vorbeam mai devreme de perfecțiune, cred că perfecțiunea ar fi o tragedie teribilă pentru mine. Dacă mi-ar plăcea ce fac, m-aș opri și nu aș mai face nimic”, îmi spune coregraful Gigi Căciuleanu.

Ne-am văzut la Sibiu, unde a participat la o întâlnire cu publicul sibian prilejuită de conferințele FITS & TNRS, moderate de Constantin Chiriac. Și cum lucrurile se leagă între ele, anul acesta Gigi Căciuleanu pregătește un spectacol cu actori de la Teatrul Național Radu Stanca. Chiar în ziua interviului mergea să se întâlnească cu ei. „Este un proiect care, până una alta, e la stadiul de vis. Îl visez de multă vreme, de altfel. Dar ca pregătire sunt la punctul zero. Astazi (n.r 19. ianuarie) fac de-abia ceea ce se numește un casting, adică îi văd pe viitorii protagoniști. Și nu este un casting ca să îi văd eu pe ei, ci mai mult ei pe mine. Și ca să văd ce treabă putem face împreună. Proiectul a pornit de la o muzică, întâi și întâi. O sonată pentru pian și vioară de Beethoven, cântată magistral într-o înregistrare veche din anii ’70, cu Ashkenazy și Perlman. E important acel dialog între pian și vioară, adică fluiditate și ritmică. Se numește „Kreutzer Sonata.” Dar, în paralel, e vorba și de un text scris de Lev Tolstoi, care se numește tot așa: „Sonata Kreutzer” .

Nu e prima dată când lucrați cu actori de la TNRS, acum câțiva ani ați montat aici, Mozart Steps. Care e diferența între a lucra cu dansatori profesioniști și cu actori?

Gigi Căciuleanu: Diferența este de distanțiere mai mult, decât altceva. Când dansez cu dansatori profesioniști, trebuie să îi scot din niște clișee pe care le au. La fel și cu actorii, trebuie să îi scot din niște clișee actoricești și să îi aduc undeva la mijloc. Dacă vă imaginați un triunghi care are la bază actori și dansatori și în vârf să realizez ceva, un animal artistic care să se numească dans-actorul. L-am numit așa pentru că în română se potrivește foarte frumos, se poate face jocul acesta de cuvinte și nu m-am privat să-l folosesc. Dar un actor nu devine mai puțin decât un actor, un dansator nu devine mai puțin decât un dansator. Amândouă artele, amândouă meseriile se întâlnesc într-un punct. Ca să explic mai ușor, din meseria și din bagajul fiecăruia trebuie scoasă o parte cu care sunt obișnuiți, pentru că pe zi ce trece fiecare își forjează niște formule care să-i ajute. Ori, ceea ce voi face eu și ceea ce fac mereu este să îi debarasez de acele formule cum mă debarasez și eu pe mine însumi. Eu fiind din suflet actor, din meserie dansator, și încercând tocmai deja în personalitatea mea să realizez acest lucru. Și atunci, le cer imposibilul posibil. Adică le spun: Dacă eu pot, și voi puteți!

Înainte de toate, un coregraf este un psiholog…

E foarte riscant acest tobogan al schimbărilor. Pentru că dacă schimbi ceva la cineva, trebuie să dai altceva în schimb și să îl ajuți. Ajutorul meu vine și fizic pentru că pot să le arăt ce vreau, dar mai ales psihic. Eu mă gândesc că înainte de toate, un coregraf este un psiholog. Un lucrător al psihicului pe care îl are în față, nu numai al corpului care se mișcă într-un fel sau altul. Corpul se mișcă cum poate sau cum nu poate, ceea ce e și mai frumos. Pentru că asta facem toți. Ne zbatem cu neputințele noastre fiecare dintre noi. Și atunci iese o poezie, un teatru, un dans. Dansul la mine nu este o dănțuială, nu e rumba sau sârba. Această dănțuială nu o zic în sens peiorativ. E o necesitate umană foarte puternică. Uitați-vă câtă lume merge la club să dănțuiască, să scoată din ei niște tensiuni. Este o dănțuială terapeutică, dar care pe mine nu mă interesează. Pentru că eu cred că dansul e mai mult o boală. Ești infectat cu necesitatea de a arăta în fața publicului ceea ce ai vrea tu foarte mult să nu se știe. Iar mișcarea te dă de gol foarte repede. Sinceritatea iese prin toți porii. Ideea e să ajungi la un moment de sinceritate cu tine însuți în care să nu îți pese dacă gestul este frumos sau nu, în sens estetic. Să fie frumos în sensul sincerității, în sensul adevărului personal. Nimeni nu are adevărul general. Fiecare are adevărul lui și ăla e frumos.

Gigi CaciuleanuCum vedeți perfecțiunea în dans?

Gigi Căciuleanu: Cred că perfect nu e nimeni, geniali putem fi toți. Perfect nu e nimeni, slava Domnului, pentru că perfecțiunea e plicticoasă. Cred eu că perfecțiunea e stadiul către care tindem cu toții. Fiecare încearcă să urce o treaptă. Sunt niște bucățele de adevăr de care ne despuiem. Că tot vorbeam de muzica pentru spectacolul viitor, este tot ce vreți, numai perfectă nu e. Este mai mult ca perfectă. Înregistrarea însăși, hârâitul discului de vinil îmi place, pentru că îmi dă ceva uman, accesibil înțelegerii imediate a spectatorului, adică ne punem imediat pe același nivel de vibrație.

Când ia spectacolul formă? În mintea dumneavoastră și apoi vă întâlniți cu actorii sau în timp ce lucrați cu ei?

Gigi Căciuleanu: Socoteala din târg nu se potrivește niciodată cu cea de acasa, am învățat lecția asta. Totusi, trebuie făcută o socoteală foarte puternică de acasă, pentru ca cea din târg să-ti iasă chiar dacă e altfel puțin. Eu vin cu temele făcute în două feluri. Una, le coc de multă vreme, aceasta e o muzică pe care o învârt în cap de multă vreme, chiar în suflet o învârt. Gândesc și momentele de text și de netext, pentru că textul e lung, nu poate fi spus în întregime. Am început să le selectez deja, dar poate se vor și schimba față de cum va reacționa dans-actorul /dans-actrița pe moment. Mișcarea devine a lui și nu mai e a mea. Și atunci, va depinde cum și vorba trebuie să îi iasă lui sau ei natural. Dacă nu iese, nu iese. Nimic nu e o constrângere. Ei (n.a actorii) trebuie să simtă că tu vii cu temele făcute. Pentru mine e foarte important, pentru că le dau niște lucruri neobișnuite pentru ei. Nu trebuie să mă bâlbâi in fața lor, ci să vin cu niște lucruri foarte clare.

Care moment al lucrului la un spectacol e cel mai intens pentru dumneavoastră?

Gigi Căciuleanu: În niciun caz după ce s-a încheiat totul. Momentul în care ești singur cu tine însuți, ori noaptea nu dormi și trebuie să așterni ceva pe hârtie, ori nu ești deloc mulțumit cu ceea ce îți trece prin cap, adică lucrul cu tine însuți, mie mi se pare important și extrem de febril, pe care eu îl rezolv de fiecare dată mișcându-mă pur și simplu. Adică las totul deoparte și nu mă mai gândesc la nimic și mă mișc, adică dansez. Momentul lucrului este iarăși foarte frumos. E cel mai pasional, cel mai pe dibuite și pe scormoneală și pe neputințe reciproce. Și ale mele ca a cuiva care vrea să transmită ceva, și a celui care trebuie să preia de la mine ce vreau să transmit și să retransmită. Fiind mișcarea un lucru abstract, e foarte greu să știi că ai dreptate. Eu sunt o persoană deloc rațională, dau impresia de a fi rațional și mă oblig să curgă râul într-o albie, dar de fapt, sunt foarte haotic și am o mie de idei în același timp care mi se duc în toate părțile. Deci, problema mea e tot timpul să mă adun și să pun râul în albie.

Sunteți mulțumit la final?

Gigi Căciuleanu: Nu. E un calvar pentru mine să mă uit la propriile spectacole. Pentru că zic Doamne, acolo aș fi putut să fac altfel. Aici personajul m-a depășit, a înțeles mai bine decât mine. Nu, nu..atunci toate imperfecțiunile ies la iveală și de-aia spun, că vorbeam mai devreme de perfecțiune, cred că perfecțiunea ar fi o tragedie teribilă pentru mine. Dacă mi-ar plăcea ce fac, m-aș opri și nu aș mai face nimic.

Ce se întâmplă cu spectacolele după câțiva ani?

Gigi Căciuleanu: Depinde de persoana care le are în custodie. Aici, în Sibiu, am o persoană foarte atașată gândirii în dans și mișcare și foarte teatrală. E voba de Adriana Bârză care este și o profesoară foarte iubită. Chiar ieri am văzut un spectacol la TNRS cu niște actori foarte buni pe scenă. Acel Iustinian care e un dansator înnăscut realmente și mai sunt mulți Diana Fufezan, Ofelia Popii etc. Ce pot să îi învăț eu pe ei? Ne învățăm reciproc. Adriana va avea în grijă acest spectacol așa cum a avut Mozart Steps. Pot conta pe ea și îmi pot permite să fac acest spectacol.

Cum gestionați succesul?

Gigi Căciuleanu: Succesul e numai ceea ce se vede. Există mult mai mult insucces și prăvăliri decât vârfurile pe care le văd oamenii. Mi-a fost foarte curios acest an 2018. A fost un an îngrozitor de greu pentru mine, pe toate planurile. Și, la fiecare sfârșit de an, Răzvan Penescu (n.a Liternet.ro) îmi cere să fac top-urile anului 2018. Am vrut să îi spun că e prăpastie totală și când am început să pun pe hârtie au ieșit foarte multe lucruri pozitive. Deci, m-am învățat minte și am zis hai să nu mă mai plâng, să nu mai văd doar partea neagră a prăpastiei. Desigur, nu există altă recompensă pentru un artist, pentru mine mai ales, care sunt și clonv, decât aplauzele. Dar alea sincere și imediate. Nu alea hai, a făcut și el ceva acolo.

Cum se vede România din Paris?

Gigi Căciuleanu: La fel cum se vede și Parisul din România, adică idealizat. Niciodată nu vezi lucrurile de departe așa cum sunt de aproape. Eu văd România de când m-am născut și o păstrez pe dinăuntru poate așa cum nu este. Dar se schimbă lucrurile foarte mult. Eu am acest privilegiu să mă tot întorc și atunci văd niște schimbări în formă. De exemplu, acolo unde era securitatea înainte acum e security. Până la urmă oamenii nu se schimbă așa ușor și foarte repede. Chiar dacă generațiile sunt ignorante de ceea ce s-a întâmplat, dar în gene, undeva în corpul fiecăruia au rămas acele momente foarte grele și interbelice, și postbelice, și pe care le-au trăit mamele noastre, tații și bunicii. Ele au rămas înmagazinate pe undeva și de aceea oamenii cu care lucrez în România, chiar venind din altă parte, sunt oamenii cu care mă înțeleg parcă cel mai bine pentru că mă înțeleg ei pe mine și eu îi înțeleg pe ei.

Am lucrat și în America de Sud cu oameni care au trecut și ei prin dictatură. Și am lucrat cu niște tineri care nu trecuseră prin acele momente dar au rămas cu niște sechele foarte puternice. M-am lovit acolo de acești copii care voiau sa facă politică prin artă, dans, desen. Iar eu am încercat să le spun prin ceea ce lucram cu ei că nu trebuie să faci politică imediată, politică de doi bani cu arta.

Nu îmi place să fac politică cu arta pentru că mi se pare că politica e un lucru de moment, iar arta e ceva etern. Adică, e ceva care lucrează cu niște parametri mult mai înălțători din personalitatea unană. Cu toate că politica în sensul lui Platon, în sensul voirii de bine este un lucru foarte frumos. Numai că puterea corupe foarte mult. Mi-am dat seama de asta chiar și la nivel de directori de companie. Am avut de-a face cu foarte mulți dictatori micuți, micuți, micuți, care erau directori de teatru și la care mă duceam și mă rugam să îmi dea scena. Și care deveneau niște dictatori politic vorbind, adică răi. Ce se întâmplă cu politica? Ea lucrează de la o alegere la alta. Slava Domnului nu s-a inventat nimic mai bun ca democrația, numai că aia ne obligă la trei sau patru ani. Cât se gândește un ministru? Cât e acolo pe moment. Un artist se gândește toata viața lui și mai încolo. În sensul ăsta vreau să spun că nu…Bineînțeles că facem cu toții politică, bineînțeles că iese din ce facem o dorință a facerii de bine. În sensul ăsta, da.