Arta este activitatea omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific, conform dicționarului. Ce înțelege un tânăr artist din arta sa? Cum interacționează tinerețea cu acea profunzime specifică spațiului cultural? Care sunt mecanismele care declanșează creația și care este scopul final al tânărului artist?

Factorul valoare într-un act creativ interacționează sensibil cu tinerețea sub amenințarea plăcerii, ce este provocată de aplauze, recunoaștere, succes. Răspunsuri despre ce declanșează impulsul artistic, despre impactul previzionat al muncii de artist sau cum ia formă un spectacol, am primit de la Claudiu Fălămaș, absolvent al Facultății de Teatru din Sibiu, creatorul spectacolului Beat Bukowski. Pe Claudiu l-ați putut vedea în spectacole precum Abribus, Născut în ’90, dar și cântând în formația Lipicioșii.

Reporter: Realitatea și arta… cum este raportul acesta? Real->artă->real? (influență reciprocă?)

Claudiu Fălămaș: E puţin cam complicat să răspund la o asemenea întrebare mai ales că nu mă gândesc la lucrurile astea în mod normal. Pentru mine totul vine în mod natural şi este de la sine înțeles faptul că am nevoie de nişte lucruri concrete pe care să mă sprijin în momentul în care creez. Pentru mine, arta este un mod de a trimite mesaje, un mod de a comunica, de a interacţiona cu lumea. Cred că realitatea este o artă, iar cine poate vedea şi reda realitatea cu ochi limpezi este un artist. Este foarte greu să separi realitatea de artă şi viceversa. Cred că arta, indiferent despre ce tip de artă vorbim (muzică, arte plastice, film, dans, teatru, etc), se inspiră din realitate. Ne folosim de realitate pentru a crea artă, pentru a crea ceva fantastic, pentru a crea iluzii. Aşadar, arta şi realitatea se influenţează reciproc. Dar în final oricum îmi este greu să formulez o concluzie, ştiind că fiecare dintre noi are realitatea lui şi se raportează la ceea ce el percepe ca fiind realitatea.

Reporter: Militezi și militezi prin artă?

Claudiu Fălămaș: Da, militez. Militez prin artă. Militez, când simt că trebuie să militez. Militez, când cred cu adevărat că ceea ce spun prin arta mea e ceva ce ar trebui să audă toată lumea. Dar în acelaşi timp nu mă aştept ca toţi privitorii să spună da mă, aşa este cum zice ăsta. E aproape imposibil să te adresezi unei mase de oameni şi ei toţi să fie de acord cu tine. Arta trebuie să genereze şi reacţii de repulsie. Nu se poate ca totul să fie apreciat şi aplaudat de toată lumea. Nici nu ar mai avea valoare în momentul acela. Pe de altă parte, încerc să pătrund în sufletele oamenilor şi să le ofer o părticică din sufletul meu, o părticică din durerile şi bucuriile mele, o părticică din ceea ce reprezint eu pentru lumea în care trăiesc, o părticică din ceea ce reprezentăm noi pentru lumea în care trăim. Pentru că în final suntem la fel cu toţii.

DSC_6490

Reporter: Coca Bloos a spus nu de mult la conferința din cadrul Festivalului 25 de ore de Teatru Non-stop că… teatrul este o minciună, o iluzie.

Claudiu Fălămaș: Da, teatrul este o iluzie, la fel cum realitatea este o iluzie. Tot ceea ce se întâmplă pe scena de teatru este o iluzie reală. Noi, actorii, credem în ceea ce facem pe scenă, spectatorul şi el la rândul lui crede ceea ce se întâmplă pe scenă. Mai exact, fiecare dintre noi cade într-o capcană a iluziei care la finalul spectacolului este distrusă. Tocmai de aceea e atât de frumoasă arta teatrului, pentru că poate genera iluzii, poate crea o realitate mai reală decât realitatea pe care o cunoaştem. Dar totuşi o realitate bazată pe iluzie. De multe ori, actorul se simte gol în momentul în care iluzia se termină. La fel şi spectatorul.

Reporter: Cum intri în pielea personajelor? Purtând măști?

Claudiu Fălămaș: Pentru a intra în pielea personajelor este nevoie de mult mai mult decât o mască. Cred că masca reprezintă doar ceea ce se vede în afară. Dar ea nu poate trăi, nu poate convinge dacă nu este însuflețită. Ea trebuie să se transforme în funcție de trăirile interioare ale actorului, ale personajului. Ca să intru în pielea personajelor încerc să cunosc peronajul cât mai bine, să caut în mine experiențe și trăiri similare cu cele ale personajului pe care îl interpretez. Masca este cea care vine ultima. Nici măcar nu mă gândesc la ea. Ea vine singură în momentul în care ai ajuns la esența personajului.

Reporter: Arta unui artist este mai degrabă continuitate sau zig-zag?

Claudiu Fălămaș: Continuitate în zig – zag. Sau un zig – zag continuu.

Reporter: Ce urmează? Faci planuri, ai obiective sau viitorul se întâmplă de la sine?

Claudiu Fălămaș: Nu prea știu în clipa de față ce urmează. Momentan sunt încă în etapa de căutare, de descoperire. Poate că în 5 ani voi renunța complet la artă și mă voi apuca de tâmplărie. Cine știe? Arta este efemeră. Astăzi ai succes, mâine nu te mai cunoaște nimeni. Așa că prefer să nu îmi fac planuri. Trăiesc clipa. Prezentul.

Reporter: Cum se îmbină frumosul și urâtul? Când începe frumosul se termină urâtul?

Claudiu Fălămaș: Frumosul și urâtul au fost făcute să se îmbine, de către puterea aia supremă care animă universul. Unde e frumoas trebuie să fie și urât și invers. Ele se îmbină de la sine. Nu cred că e nevoie de o prea mare forțare. Dualitatea trebuie să existe. Altfel, totul ar fi prea monoton și liniar. Unii mor, alții se nasc și tot așa. Unii sunt frumoși pe dinafară și urăți pe dinăuntru, alții sunt urâți pe dinafară și frumoși pe dinăuntru.

DSC_6408

Reporter: Cum e libertatea? Faci compromisuri?

Claudiu Fălămaș: Libertatea este plină de constrângeri. Dar poţi ajunge să îţi impui propriile reguli după care să funcţionezi. Dificil de realizat acest lucru mai ales în epoca în care trăim, când ţi se pune impozit şi pe bacşis. Dar poţi fi liber. Te poţi rupe de lume, te muţi pe o insulă nelocuită şi stai acolo. Atunci poate că vei fi cu adevărat liber. Aici vorbim despre libertatea de zi cu zi, nu de libertatea de creaţie sau libertatea din momentul în care ai urcat pe scenă. Dar vorbind despre libertatea de pe scenă aici lucrurile se schimbă. Eşti liber să faci orice. Nimeni nu îţi impune nimic, atâta vreme cât nu funcţionezi într-o instituţie publică. Nu ai nevoie să respecţi regulile impuse de altcineva. Nu ai nevoie să te cenzurezi ca să nu-l superi pe X sau Y. Deci, poţi face orice, dar trebuie să şi trăieşti din artă. Cum faci să fii liber şi să spui tot ce ai de spus, să vină lumea să plătească şi să poţi şi trăi din arta ta? Nu ştiu răspunsul, încă îl mai caut. La fel cum caut şi libertatea despre care se vorbeşte la toate colţurile de stradă. Dar, în momentul în care urc pe scenă, actul meu vreau să fie liber. Indiferent că am sau nu ce mânca. Indiferent că pleacă publicul de la spectacol. Indiferent că se simte jenat sau nu. Totuşi, nu trebuie înţeles că nu am un respect pentru public. Dimpotrivă, el este cel care mă plăteşte pe mine. Libertate. Asta e ca atunci când am ieşit din comunism şi am primit libertatea, dar nu am ştiut ce să facem cu ea. Aşa că ne-au furat-o alţii imediat. Ca să nu ne obişnuim prea mult cu ea. Cu libertatea.

Reporter: Cine este Charles Bukowski?

Claudiu Fălămaș: Charles Bukowski este acela care a înţeles foarte bine cum stă treaba cu realitatea şi iluzia şi a avut şi talentul necesar pentru a spune atât de multe prin cuvinte puţine. Charles Bukowski este acela pentru care realitatea reprezintă cel mai important element care îi generează arta. Scrierile lui surprind esenţa umanităţii, esenţa spiritului uman, esenţa animalică a omului. Foarte sarcastic în mai toate scrierile lui, foarte incisiv uneori, foarte vulgar şi agresiv alteori, dar foarte uman în același timp. El este Charles Bukowski.

Reporter: Cum l-ai cunoscut pe Bukowski?

Claudiu Fălămaș: L-am descoperit în anul I de Facultate, acum 6 ani, însă această primă întâlniri n-a însemnat un sparkle, ci doar la a doua întâlnire,  acum 3 ani, mi-a stârnit un interes, când o fostă iubită mi-a dăruit volumul Love is a dog from hell, singura carte pe care o adusese din S.U.A. Ei îi plăcea The 6 foot godest pentru care am compus chiar atunci o melodie pe care nu am folosit-o însă în spectacolul Beat Bukowski. Apoi timpul a trecut, eu îndepărtându-mă puțin de idee. Însă, când mi s-a propus să particip cu un spectacol la Youth Festival, am primis un impuls pentru a începe să mă ocup serios de acest proiect, mai ales în contextul în care urma examenul de disertație. Și nu am mai tras de timp. Tot ce aveam era o idee și multă cercetare a operei și vieții lui Bukowski. În rest nimic: nu aveam loopstation, chitara nu era a mea, nu aveam aproape nimic. A fost , totuși, o conjunctură favorabilă în care am avut tot felul de proiecte ce m-au ajutat să strâng niște bani. Apoi mi-a venit ideea de a avea în spectacol ca și instrument un loopstation, însă, până atunci nu mai experimentasem așa ceva, nu știam cum funcționa. Mi l-am cumpărat și de acolo totul a fost o continuă descoperire și multe idei la care, în momentul acela, a trebuit să renunț deoarece timpul era foarte scurt. În 2-3 săptămâni am pus la cap tot, cu multe reveniri asupra textului, cu 3 zile înainte schimbând întreaga a doua parte a spectacolului. La final am adăugat o lucrare a lui Brahms.

DSC_6568

Reporter: Ce înseamnă Beat Bukowski și unde se oprește devenirea lui pentru că, deja, nu mai este spectacolul de la început, deoarece a apărut un element nou, vioara, de exemplu…

Claudiu Fălămaș: Devenirea lui nu se va opri niciodată, tocmai datorită construcției lui. De la început l-am gândit ca un performance la care să poată participa și alți artiști din țară sau din alte locuri ale pământului, dansatori artiști plastici, dansatori, muzicieni și să fie o mega-producție. Spontan, în spații nonconvenționale, hale, șantiere în lucru, clădiri începute și neterminate, locuri abandonate sau, din contră, un spațiu construit anume pentru spectacole de genul acesta. Totul să fie creat pe baza care există deja. Iar apariția viorii a fost un răspuns la ideea aceasta. Deci, se poate. A apărut un alt artist și spectacolul merge chiar și mai bine.

Reporter: „Some people never go crazy. What truly horrible lives must they have.”

Claudiu Fălămaș: Da: unii oameni nu o iau razna niciodată. În nici o clipă nu îşi ies din fire, din starea de comfort. Cred că e foarte complicat să fii atât de aşezat. Eu nu aş putea face acest lucru. Am nevoie să ies din mine. Să o iau razna şi să urlu dacă am chef să urlu. Să înjur cât mă ţin plămânii chiar cu riscul de a face rău cuiva. Cu riscul de a o lua în freză. Cu riscul de a supăra naiba ştie pe cine. Dar sunt de acord că aceste lucruri trebuie să fie dozate. Nu poţi urla toată viaţa în stânga şi în dreapta. Pentru că nimeni nu te-ar mai băga în seamă. Trebuie să ştii când să o iei razna şi când să stai deoparte, să acumulezi informaţii, să strângi resurse pentru ca atunci când o iei razna să se audă departe, cât mai departe. Să însemne ceva faptul că ai luat-o razna.

DSC_6289

Claudiu Fălămaș: There is a loneliness in this world. Aş putea lega această frază cu cea de sus. Dacă mai sus am vorbit despre un strigăt, un urlet, un zbierăt care să se audă departe, aici cred că e exact invers. E atâta singurătate în această lume încât zbierătul este înnăbușit, este închis, plin de durere şi nu poate ieşi în afară, nu poate sparge barierele dintre noi, nu poate străpunge straturile de ziduri dintre oameni. Suntem cu toţii închişi în noi şi comunicăm doar la nivel superficial, pentru că în sinea noastră suntem doar nişte singuratici trecători prin această lume. Imaginea asta o văd pe străzile oraşului. O văd la mine şi la cei din jurul meu. Văd cum nu putem să ne apropiem unii de ceilalţi. Văd cum clasamentele sociale omoară totul în jurul nostru. Omoară relaţiile. Omoară prieteniile. Şi eu sunt un participant la acest fenomen. Chiar în performance-ul meu am urmărit acest lucru. Nu am vrut să fiu unul care doar spune despre lucrurile rele din lume, ci sunt şi eu în aceeaşi oală cu toată lumea. Sunt la fel ca toţi ceilalţi. Iar când spun că ofer o parte din sufletul meu, simt durerea pe care o simţim cu toţii dar nu avem curajul să o recunoaştem. E un fel de exorcizare. Un fel de eliberare. De repoziționare în spaţiu şi de a privi totul dintr-un alt unghi. Adică dacă tot aşa suntem singuri împreună, de ce să nu ne iubim măcar?

Foto: Gabriela Cuzepan