”Am avut două bucurii în seara aceasta. Să știu că numele pianistei Clara Haskil nu este uitat și să descopăr acest tânăr talentat. Atât de modest și atât de talentat. Volodymyr Lavrynenko m-a impresionat până la lacrimi.”
Printre clemetine și morcovi, în magazinul care aproape se închide, se înfiripă o discuție. Doamna mea elegantă cu părul ca neaua, nelipsită de la concertele sibiene de muzică clasică, mă trage de braț: I-ați luat interviu? Și ce-a mai zis? Nu l-ați întrebat de unde e mai exact? După ce scrieți interviul, aș dori și eu să citesc. Mi-l puteți printa?
Mă întreabă despre Volodymyr Lavrynenko, pianistul care a cântat în acea seară pe scena Festivalului de Muzică Clasică ”Clara Haskil”. Așa sunt festivalurile care îmi sunt dragi – un prilej să descopăr artiști talentați și o sursă de amintiri cu aromă aparte. De acolo, scot încă mult timp, cu emoție ba un titlu de melodie, ba unul de film sau piesă de teatru.
Doar că doamna mea curioasă n-a aflat curând ce-am discutat cu pianistul ucrainean, căci povestea scrierii interviului a continuat trist cu o înregistrare audio pierdută, însă cu un fericit, totuși, întârziat, schimb de email-uri. Ceva s-a diluat, ceva s-a umplut… Sobru și atent, Volodymyr mi-a mărturisit că preferă să vorbească în rusă. Cu totul altfel decât știu eu că sunt oamenii din Est, cuvintele i-au fost calculate, nu foarte darnice, căci infinit de generos este Volodymyr Lavrynenko pe scenă, atunci când împarte muzică și emoție.
Spune-mi despre un moment din festival despre care încă îți amintești cu bucurie.
Volodymyr Lavrynenko: În primul rând, sunt încântat că a apărut acest festival. Alina (n.a. Azario) a depus mult efort pentru ca festivalul să fie posibil, fapt pentru care îi sunt recunosător. Sper ca festivalul să crească și să aducă tot mai mult public în sală. În al doilea rând, amintirile mele frumoase din acea perioadă sunt legate de orașul Sibiu. Tot timpul liber l-am pierdut, plimbându-mă prin Sibiu. Minunat oraș!
Întreb cum a ajuns să cânte la Festivalul Internațional de Muzică Clasică ”Clara Haskil”. Privirea îi fuge în altă parte, evitând să desfășoare prea mult, îmi spune că a câștigat un premiu la „Deutscher Klavierwettbewerb Polnischer Musik” în Hamburg (iulie, 2015). Așa a fost observat de organizatorii Festivalului ”Clara Haskil” și așa a ajuns în Sibiu, cântând programul muzical din cadrul acelui concurs.
Mai știi cum (și când) a fost întâlnirea cu muzica interpretată de Clara Haskil?
Volodymyr Lavrynenko: Nu-mi amintesc când am dat prima dată peste înregistrările cu muzica Clarei Haskil, a fost acum mult timp. Însă îmi amintesc că m-au uimit din prima clipă simplitatea și onestitatea interpretării ei. Aceste calități mă fascinează și încă i le admir. Cu multă căldură îl regăsesc în interpretarea ei pe Mozart.
Când ești pe scenă, gândurile unde-ți sunt?
Volodymyr Lavrynenko: Pentru mine e foarte dificil să trag o linie între ceea ce cânt și ceea ce gândesc atunci. Chiar dacă îmi trec prin cap vreun fel de gânduri în timp ce cânt pe scenă, după ce închei și mă ridic spre public, acestea dispar, nu mi le mai amintesc.
Aici îl revăd pe Volodymyr în semiîntunericul acelei scene, mângâiat doar de câteva reflectoare calde. Ușurința cu care cântă, notele care îi deschideau alt univers și în care dispărea treptat, până la următoarea notă gravă, care-i aducea cu încordare corpul înapoi, mi-l înfățișeză atât de aproape de imaginea pe care mi-o formaseseră lecturile despre Clara Haskil.
”Brațul ei părea să alunece pe claviatură fără să fi fost pregătit, exact ca o piatră plată care atinge ușor suprafața unei ape. Aceasta era atât de firesc pentru interpretarea ei; nimic nu părea să înceapă sau să se sfârșească și totul devenea nesfârșit”, scria pianistul și compozitorul Peter Feuchtwanger despre Clara Haskil.
Ai avut în programul din cadrul concertului de la Sibiu și ”Patru studii op. 4” de Szymanowski. Cât de mult te regăsești în muzica lui?
Volodymyr Lavrynenko: Am învățat studiile lui Szymanowski pentru concursul de muzică poloneză din Hamburg (Deutscher Klavierwettbewerb Polnischer Musik). Însă nici eu nu m-am așteptat ca munca la acest opus să fie atât de interesantă. Îmi doresc să descopăr și mai mult muzica acestui compozitor. Opusul nr. 4 va rămâne cu siguranță în repertoriul meu, este foarte apreciat de public și foarte aproape de mine.
Volodymyr a interpretat și compoziții de Claude Debussy, Franz Schubert, Frederic Chopin, dar opusul 4, din Studii, de Karol Szymanowski, mi-a răcit de tot extremitățile corpului într-o încremenire ciudată. Așa se întâmplă uneori când emoțiile prea intense devin contradictorii și se ciocnesc până se anihilează reciproc pentru câteva secunde. Discutând cu Volodymyr, mi-am dat seama că Szymanowski este un compozitor față de care se raportează cu empatie. Muzica lui Szymanowski este plină de contradicții care fascinează: arhaic și modern, religios și hedonic. Szymanowski însuși, compozitorul polonez, născut în Tymoszówka (Ucraina de astăzi), este constrâns de frământările politice internaționale să-și schimbe periodic locul de trai. E o fire artistică care caută liniște, dar își ia seva din contradicții.
Am observat, citind despre tine că unul dintre maieștrii de la care ai luat cursuri este pianistul rus Andrei Gavrilov. L-am cunoscut și eu, cu prilejul unui interviu. El îmi spunea că un muzician devine un rătăcitor singuratic pe pământ, de dragul artei sale, se detașează de lume, uneori în mod egoist. Tu cum vezi artistul: în mijlocul oamenilor sau în singurătate, departe de lume?
Volodymyr Lavrynenko: Din ce spune el, parcă ar reieși că artistul nu este un om… Nu am un statut atât de înalt, încât să pot vorbi despre artiști în general. Oamenii sunt atât de diferiți, cineva caută în permanență să fie în centrul atenției, cineva însă caută doar liniște. Unul se sacrifică în numele artei, iar altul pur și simplu se ocupă cu ceea ce-i place. Modul în care cineva se apropie de artă este foarte particular și dacă e să mă gândesc, în esență nici nu contează atât de mult.
Unde te-ai născut? De ce anume de acasă, din țara ta, îți este dor ?
Volodymyr Lavrynenko: M-am născut în orașul Zhytomyr, din nordul Ucrainei. Puțini sunt cei care știu că acest oraș este locul de naștere al lui Sviatoslav Richter. Acolo am trăit primii mei zece ani din viață. Îmi iubesc țara, iubesc mai ales natura Ucrainei, însă dor îmi este, întâi de toate, de oamenii care trăiesc acolo, de prieteni și apropiați. Dorul de patrie, aceasta nu este despre mine.
De ce ar veni cineva să asculte un concert de pian, când există în prezent atâtea înregistrări, pe care le poți asculta acasă?
Volodymyr Lavrynenko: Muzica interpretată pe viu și înregistrările – sunt două lucruri total diferite, și fiecare dintre ele are minusuri și plusuri. Eliso Virsaladze, cunoscuta pianistă georgiană, obișnuia să spună că cel care l-a ascultat pe Richter doar din înregistrări, nu știe cum cânta de fapt Richter. Sunt convins că are perfectă dreptate. Energia unui concert nu o poți înregistra cu niciun fel de tehnologie. Și dincolo de aceasta, noi, muzicienii, se întâmplă să cântăm aceeași compoziție complet diferit de la o zi la alta.
Acum la ce lucrezi? Ce proiecte noi ai?
Volodymyr Lavrynenko: Nu de mult am interpretat concertul lui Scriabin (n.a. Concertul pentru pian și orchestră, de Alexandr Scriabin) cu orchestra simfonică din Berlin. A fost un concert destul de solicitant, însă în același timp o experiență foarte importantă pentru mine. După acel concert, am avut nevoie de o perioadă de timp fără pian. Cred că mi-a fost totuși utilă pauza aceasta, căci am idei noi. Mă gândesc la un program nou, atât ca solist, cât și într-un format de muzică camerală. Departe de a fi o inițiativă simplă, îmi doresc să cânt ciclul vocal ”Viața Mariei” (Das Marienleben) a lui Paul Hindemith. Am găsit și o interpretă cu care să colaborez.
Ochii minții îmi lucesc, închipuind imaginea poemelor scrise de Rainer Maria Rilke, care prind viață cu un pian și o soprană. Fiori și gene umede. Înțeleg de ce muzica interpretată de Volodymyr Lavrynenko nu poate încăpea în înregistrări audio. E prea vie, prea firească, ca muzica Clarei Haskil, se consumă acolo, în tihna sălii, o îmbrățișare largă și binefăcătoare.
credit photo: Tudor Platon
