Despre film ca produs de artă, despre boom-ul festivalurilor și viitorul lor, despre educație și viziune. O discuție cu producătoarea Ada Solomon.

Cine dă măsura unui festival? Publicul sau specialiștii? Ce rămâne peste ani? Numărul de comunicate de presă apărute în cele mai citite ziare, numărul de bilete vândute sau experiențele oamenilor? Câte festivaluri pot fi organizate într-un oraș? Dintre toate întrebarile acestea care apar ori de cîte ori se apropie un festival în Sibiu, mi se confirmă în ultima vreme, că, de fapt, ce rămâne după un festival sunt experiențele oamenilor. Acele întâlniri între artiști și spectatori. Acele discuții libere dimineața devreme sau seara târziu, cu câte un regizor, actor, producător, scriitor etc. Iar la Sibiu, astfel de întâlniri, spre norocul nostru, sunt multe pentru că și festivaluri sunt destule. De la cele mari și binecunoscute – teatru, film sau muzică, până la festivaluri ale grădinii, gastronomiei, berii artizanale sau designului vestimentar. Poate prea multe, spun unii oameni care au denumit Sibiul – oraș festivalier.

Despre fenomenul festivalurilor și boom-ul lor, am povestit cu producătoarea Ada Solomon, într-o dimineață devreme, înainte să înceapă programul zilei la Astra Film Festival 2018. Și-am vorbit și despre ce înseamnă și ce nu înseamnă să fii patriot sau despre bucuria de a te putea exprima în limba ta.

 Îmi spune că boom-ul festivalurilor a fost acum 30-35 de ani, iar multe dintre instituțiile festivaliere care astăzi sunt extrem de solide, atunci au pornit la drum. La noi, ceva mai de curând, 20-25 de ani. „E un fenomen care se transformă foarte tare, pentru că e momentul când se schimbă generații. Și se schimbă percepții, și se schimbă tipul de consum odată cu revoluția digitală. Sigur că se schimbă și modul de a curatoria filmele pe care îl reprezintă, de fapt, festivalurile. Oameni care au fost vizionari la momentul 0 al unor asemenea manifestări ajung astăzi la momentul în care își doresc să renunțe pentru că simt că e nevoie de o viziune proaspătă și tânără. Se predau ștafete. Acesta e momentul în care, în multe locuri se schimbă viziunea și e foarte interesant ce va urma în câțiva ani. Festivalul de la Locarno și-a schimbat directorul, Festivalul de la Berlin și-a schimbat directorul, echipa de la Quinzaine des Réalisateurs de la Cannes s-a schimbat complet cu o echipă mult mai tânără decât a avut vreodată această secțiune, fondatoarea Festivalului de Film Documentar de la Amsterdam a renunțat să se mai implice direct încă de anul trecut. Se vede deja în selecție că e o altă perspectivă. Mă rog, unele festivaluri sunt încă înțepenite, dar, privind în ansamblu, lucrurile se schimbă. Și e nevoie să se schimbe.”

Pe de altă parte, spune Ada Solomon, acum e mai multă nevoie ca oricând de metode noi care să aducă cât mai aproape de public, filmul ca produs cultural. Acesta răzbate mai greu spre deosebire de cel de consum care ajunge deja prin diferite platforme de tipul Amazon, Netflix, plus multiplexurile. „Filmul ca produs de artă, într-adevăr nu mai poate exista necuratoriat, neîngrijit cumva, nepus în valoare. Iar asta pentru că numărul filmelor este exponențial mai mare decât acum zece ani și exponențial mai mic decât va fi în trei ani. Și atunci, toată cantitatea asta enormă de produse face să fie mult mai greu, inclusiv pentru programatorii de festivaluri. Să vadă tot ce li se propune și să analizeze cu atenție fiecare propunere, a devenit imposibil. Pentru că sunt prea multe propuneri, iar timpul e același. Și atunci, unii aleg o variantă mai ușoară și iau ce au selectat marile festivaluri și fac un melanj între unele și altele. Alții se străduiesc, dar fondurile scad peste tot în lume pentru că numărul evenimentelor culturale este în creștere și atunci plăcinta trebuie împărțită la mai mulți, și tot așa.”

Dincolo de schimbările pe care le-a adus revoluția digitală, sunt câteva chei neschimbate în trăinicia unui festival. E vorba de „bucuria și energia pe care o aduce un festival bine organizat și suficient de variat, în comunitate. Pentru că oamenii se atașează de evenimente și sunt foarte mândri de ele”, spune Ada. Și nu numai la noi se întâmplă așa, ci peste tot în lume. „Am fost acum o lună într-un mic orășel din Toulouse, cu aproape 20 de mii de locuitori. Ei, acest orășel are un complex cinematografic cu cinci săli și un festival cu o reputație foarte bună în Franța, în care se adună și proprietari de săli de cinema și își aleg titlurile internaționale pe care le vor distribui în următorul an în cinematografele lor. Și cum veneam eu de la aeroport cu un voluntar, care era șoferul și care avea vreo 60 de ani, îmi spune foarte mândru: „Și cum, n-ai fost niciodată aici?” Pentru el era aproape de negândit că cineva care are de-a face cu lumea filmului, nu știe și nu a trecut prin marele festival care e în micuțul lui orășel. După cum și eu m-am burzuluit un pic când el mi-a zis: „A, păi ce, România merge bine cu filmul?” Sigur că din bula mea mi s-a părut aproape nepoliticos ca astăzi, după 15 ani de cinema românesc premiat și văzut, să mă întrebe cineva..„da’ există și filme interesante în România?”. Deci, în aceeași măsură în care el s-a simțit ofensat că nu am știut de festivalul lor, la fel eu m-am simțit ofensată că există cineva în Franța care nu știe că cinematografia românească e grozavă.”

Aș suferi foarte tare când cineva mi-ar interzice să citesc și să vorbesc în limba mea

De-a lungul anului, Ada Solomon călătorește foarte mult. Lucrează în proiecte internaționale, reprezintă România la festivaluri mari sau mici, întâlnește oameni din diferite culturi. Spune că nu mai crede în granițe. „Oameni care știu ce vor de la viață și care vor să lase ceva în urma lor sunt peste tot în lume. Eu nu cred în chestia asta românii sunt mai.. decât francezii sau belgienii sunt mai.. decât croații. Lucrurile se nuanțează cînd începem să vorbim despre educație și despre felul în care suntem construiți să ne câștigăm încrederea în noi și să ținem de identitatea noastră. Până la urmă, eu cred că identitatea asta națională și ce înseamnă să fii român, e o discuție mult mai lungă și mai profundă decât pur și simplu: vorbesc limba română, deci sunt sunt român și pa, la revedere. Câteodată se poate întâmpla ca cineva care e la granița cu Serbia să aibă mai multe în comun cu cineva din Serbia decât cu cineva din Moldova. Eu nu mai cred în granițe, nici în națiuni. Mi se pare că e doar o formă de organizare. De fapt, suntem atât de mobili, călătorim atât de mult. Putem să ne naștem într-un loc, să creștem în altul și să locuim în al treilea loc, astfel încât lucrurile nu mai sunt legate de un singur punct din care am pornit. Cred că te identifici mai degrabă cu comunitatea mică din care faci parte.

Iar când vorbesc de patriotism, am stat și m-am gândit multă vreme, existând spațiul acesta de discuție despre unire, identitate națională etc. Am stat mult și m-am gândit ce înseamnă pentru mine patriotismul și am ajuns la concluzia că momentul în care aș suferi foarte tare ar fi acela când cineva mi-ar interzice să citesc și să vorbesc în limba mea. Dacă n-aș citi și n-aș putea să mă exprim în limba română, atunci într-adevăr m-aș simți handicapată. Știu că sunt mulți români care nu trăiesc în țară, dar sunt interesați de drumul pe care merge România, ori ce se întâmplă cu românii. Și atunci, pentru mine nu locul e cel mai important, ci limba. Cum eu călătoresc foarte mult, sunt nevoită să vorbesc în altă limbă. Cred că de-aia am ajuns la această concluzie.”

 foto: Holub Bernhard

*articol apărut în Capital Cultural nr. 15, ediția tipărită