Îmi plac lansările de carte, așa cum îmi plac ploile. Îmi oferă o senzație de prospețime: miros de străzi îmbăiate, miros de pagini abia tipărite. Și-mi mai plac tăcerile. Pentru un introvertit, tăcerea e un limbaj atât de firesc, un mediu permanent în care se consumă o agitație interioară zgomotoasă. Ca introvertită declarată, m-am întrebat cum o fi arătând silențiograma unui om care a scris despre 173 feluri de a tăcea. Prin urmare, mi-am luat toate tăcerile cu mine și-am mers la Humanitas, unde vinerea trecută, Iulian Tănase și-a lansat cartea „Teoria Tăcerii”. it2

Un om/ cu fereastra spre lume/

Radu Vancu, cu rolul deja tradițional de inițiator și mediator al discuțiilor de la Humanitas, ne prezintă un om. Acesta zâmbește mult, printre cărți. Omul a absolvit Academia de Studii Economice și Facultatea de Filosofie din București. A lucrat ca redactor la Academia Cațavencu și la revista Kamikaze. Timp de un deceniu a vorbit întruna la radio, fiind realizator de programe la Radio Guerilla. Și acum vorbește mult, despre aproape orice. O face într-un mod natural și jucăuș. Pune foarte des întrebări.

Omul Iulian Tănase nu are „uniformă de scriitor”, dar are tricou cu geam. Un geam care se deschide de-adevăratelea când povestește. E un om care scrie. Predă „creative writing”, învățându-i și pe alții emoția scrisului. „Îmi este greu să spun, e poet, prozator, căci tot ce scrie el, de fapt, are ca element energia aceea specifică care face textul epigeneric. Textele lui sunt intense ca poezia, deseori sunt epice ca proza, însă spun întotdeauna povești din astea suprareale”, mărturisește Radu Vancu. E unul dintre oamenii apropiați de mișcarea poetică inițiată de Gellu Naum, iar el însuși recunoaște: „Cel mai tare mie îmi place poezia, chiar dacă scriu proză. M-am acomodat cu proza, dar… de fapt, e poezia mea scrisă într-o altă formă.”

geam

Un scriitor/ care vrea să-și umanizeze cărțile/

Iulian Tănase este un scriitor căruia nu-i este rușine să recunoască că scrie uneori dintr-un act terapeutic. „Scrisul nu e un moft, e o chestie foarte serioasă, îmi rezolvă niște probleme și nu de vânzare de carte, de statut social, de glorie sau de premii, ci mă echilibrează.” Și a scris mult, căci așa cum spune el „a fost un lup”, a știut să se țină departe de lumea literară românească, ceea ce i-a dat avantajul de a dispune de timp. Printre cărțile publicate, doar câteva exemple: Îngerotica (1999), Poeme pentru orice eventualitate (2000), Iubitafizica (2002), Sora exactă (2003), Abisa (2007).

„Îmi place să mă joc, să nu mă cenzurez… Îmi place să scriu, este singurul motiv pentru care scriu”, afirmă Iulian Tănase. Ne repetă de câteva ori că nu-l interesează să fie un scriitor bun: ”Mai întâi trebuie să trăiești, apoi să scrii. Dacă trăiești, poți fi credibil și poți să transmiți emoția, să fii autentic. Doar așa are sens să publici, ca să atingi și pe alții. E foarte ușor să ajungi la o tehnică bună de scris, să scrii texte impecabile, însă oamenii se uită că la un spectacol, e rece, nu îi emoționează. În 2012, am scris o carte despre melci, Melciclopedia. 100 de povestiri numai despre și cu melci. Dar am lăsat-o deoparte, îi lipsea ceva. Vreau să îi umanizez pe melcii aceia. M-am apucat de la zero. O rescriu.”

O carte nouă/ ne trage de mâneci tăcerea/

carte1

„Teoria tăcerii”, în pofida titlului, nu este o carte de teorie. „Theōria, în greaca veche, înseamnă privire ațintită asupra a ceva, o stare de contemplație”, spune Iulian Tănase.”Eu am vrut să fac povești, povești din teorie (…). În carte, demonstrez că tăcerea este vie, că se poate tăcea în foarte multe feluri. E o întoarcere către sine, o renunțare la locvacitate care oricum e prezentă peste tot”.

Cartea este una de literatură, fiind mai degrabă o meditație personală. „În câte feluri se poate tăcea? Când mi-am pus această întrebare, în primăvara lui 2008, intuiția îmi spunea că se poate tăcea în fel și chip, că tăcerea este un teritoriu la fel de întins ca limbajul”, scrie Iulian Tănase în introducerea (realistă) a cărții sale. În timp, mintea lui a început să scoată răspunsuri posibile, unele fanteziste, altele poetice sau filosofice, toate regăsite în cuprinsul cărții. Aceasta îl face pe Radu Vancu să spună despre „Teoria tăcerii” că ar avea cel mai poetic cuprins din toate cărțile citite de dumnealui: „Poți să citești până și cuprinsul ei ca pe un poem uriaș și foarte frumos. Un poem imens despre tăcere.”

„Am vrut să fie o carte de literatură și cred că mi-a ieșit o carte de literatură, dar nu mi-am permis luxul să nu studiez domeniul, filosofia limbajului…”, ne atenționează Iulian Tănase. Și pe bună dreptate, în carte se întâlnesc teritorii diferite: de la filosofia limbajului la antropologie, de la muzică la alchimie, de la știință la religie, de la poezie la spiritualitate. Dincolo de natura lirică, în mare parte autobiografică a celor 173 fragmente din carte, textele relevă din abundență teorii și fapte bine documentate. Un exemplu de felul acesta este tăcerea într-o cameră anecoică (152. Se poate tăcea într-o cameră anecoică):

„John Cage povestește în Silence despre experiența ciudată pe care a avut-o în ziua când a intrat într-o cameră anecoică la Harvard. Deși ar fi trebuit să nu audă nimic sau să audă, poate, Liniștea, neapărat cu majusculă, Cage a auzit totuși două sunete: unul înalt și unul de frecvență joasă. Când i le-a descris inginerului de serviciu, acesta l-a informat că sunetul înalt era sistemul său nervos în plină operare, iar sunetul de frecvență joasă era emis de propriul sânge aflat în circulație.

A tăcea într-o cameră anecoică e ca și cum ai tăcea în epicentrul tăcerii, e ca și cum ai aprinde un foc în măruntaiele unui vulcan…”

it4

Tăcerile noastre /nenumărate/

Cititorii primesc cartea cu un val de tăcere. La un moment dat Iulian Tănase crede că în subterană se tace la modul profesionist, în cor, așa ca în unul dintre pasajele cărții sale. Însă este o tăcere pasageră, de adunat gânduri și emoții laolaltă. Publicul împărtășește propriile tăceri cu autorul și spune că se bucură dând peste ele între filele cărții.

Mai citesc pe furiș un pasaj (și acesta este unul dintre farmecele „Teoriei tăcerii”, cele 173 de fragmente sunt numerotate, au titluri sugestive și texte ușor de citit dintr-o răsuflare):

„Nu poate tăcea cel care este lipsit de facultatea vorbirii. Tac doar cei care vorbesc. Vorbesc cu adevărat doar cei ce tac. Tăcerea ta vorbește și spune, vorbirea ta nu spune. (60. Se poate tăcea doar dacă se poate vorbi)”

Întâlnirea de la Humanitas amestecă într-un mod splendid tăcerile noastre. Neașteptat, simt în mine o tăcere nouă. O tăcere ca o scorbură. În scorbură miroase a iarbă fragedă și a dor. Degetele mele ating firele unor amintiri. Sunt fragede și ușoare, dar atât de vechi și greu de rupt. E o tăcere foarte personală, pe care aș vrea să o pierd. Îmi dau seama că o pot pierde cu detalii în numărul 174 (sau numărul 1) și că Iulian Tănase tocmai mi-a oferit o minunată unealtă de sculptat tăcerile-poveri. Tăcerile mele întind brațele, își îmbrățișează suratele și devin ușoare.

credit photo: Gabriela Cuzepan