Dragă Radu,
Zilele astea, am fost cufundată în scrisul tău, care are același efect de transă pentru mine. Am citit Răul cu sentimentul straniu al unei plimbări exploratorii în cimitir, într-o zi solară de vară, în care crucile sunt scăldate în lumina verde-viu-vegetală, iar capacele de piatră ale mormintelor sunt bine încălzite. Deseori, mă întind pe ele și contemplu cerul. Ubicuitatea morții din jurnalul tău, ca și cea din cimitirul solar, devine strivitoare doar la finalul parcursului; după ce pleci, după ce închizi copertele; până atunci, moartea (“Ce frumoasă e moartea!”, reverberează în-tine-și-în-noi vocea Poetului), moartea, deci, rămâne un labirint adictiv, iar rătăcirea, o stare de grație. Îmi pare că morții despre care scrii sunt și ai mei, la fel cum, cum tot ai mei îmi par și cei din cimitirul solar, cărora le privesc chipurile, le citesc cu voce tare epitafurile, le imaginez viețile, le șoptesc numele. (Suntem. Fără de granite. Cu moartea pre moarte călcând.)
Dincolo de tot ce înseamnă preaplinul de poezie & idee & cultură & istorie & umanitate caldă, așa am perceput Răul tău. Ca pe o lectură imersivă, intens tanatophorică, aproape insuportabil de continuat și, în același timp, atât de hipnotică, încât mi-a fost imposibil să o las din mână.
Pentru că – nu-i așa? – scriscititul literaturii înseamnă și asta: să te urci de bună voie pe rug și să arzi în tandem, să te lași invadat de mirosul cărnii fumegânde, în timp ce privești scânteile numinoase irizând înaltul. Pentru că – nu-i așa? – în orice infern, palpită și particule elementare de paradis.
„Am fost, vreme de doi ani, în cel mai îngrozitor loc în care m-am aflat vreodată – iar acum mi se pare că tocmai ies de aici, de unde mă obișnuisem să cred că nu mai există ieșire. Sunt încă îmbâcsit de aburii toxici ai văii ăsteia infernale, de fapt tot creierul îmi e un abur toxic – inima încă e un deșeu radioactiv ca toate cele care umpleau valea asta (un cimitir al tuturor inimilor toxice care au zvâcnit vreodată terorizate sub soarele fără alternativă) -, dar respir, uneori nu există durere, în jur lumea prinde tot mai mult cheag – și sunt tot mai convins că oamenii sunt personaje reale care mă privesc ca pe un personaj real.” (Radu Vancu, Răul, Jurnal 2016-2020, Humanitas, 2021, p. 243)
Dragă Radu, Sebastian&literatura, adică Viața&frumusețea, indistincte în scrisul tău, ne fac foarte atât norocoși că te avem.
Să ne trăiești, Poetule, o eternitate și ceva!
PS – La mulți ani inspirați și din partea echipei Capital Cultural!
