În timp ce scriu, stau și mă întreb prin ce sat o fi acum autorulota. Ce povești de viață au mai descoperit Elena și Cosmin și ce prietenii au legat cu oamenii satului. Rupți de lumea comodă și autosuficientă a orașului, el fotograf, ea jurnalistă, au plecat să cunoască țara. Din București, prin satele și orașele mai mici ale României.
El – Cosmin Bumbuț, fotograf independent de mai bine de 20 de ani, cunoscut pentru pictorialele de modă publicate în reviste importante.
Ea – Elena Stancu, jurnalistă de mai bine de 12 ani, cu reportaje despre violenţa domestică, traficul de fiinţe umane sau sistemul medical, publicate în Dilema Veche și Marie Claire.
Timp de patru ani, autorulota i-a dus prin cele mai sărace comunități despre care poate nici n-am auzit, prin penitenciare, în comunitățile romilor sau secuilor și în mijlocul familiilor cu copii suferinzi. În tot acest timp, au scris și au fotografiat. Au scris pentru noi cititorii, să ne dezmorțim și să vedem realitatea cruntă în care trăiesc copii, părinți, oameni neputincioși, fără niciun sprijin din nicio parte. De la reportaje, povești sau portrete, până la interviuri și investigații. Pe toate le găsiți pe teleleu.eu, platforma online care oglindește drumurile lor cu autorulota. Au scris despre oameni și despre viața lor din fiecare zi. Despre probleme, despre bariere și prejudecăți. Despre comunități, violență sau empatie. Despre nevoia de educație de la cel mai mic până la cel mai mare dintre noi. Căldărarii, deținuții, tinerii fără adăpost au devenit prietenii lor, iar după patru ani spun că au învățat să fie mai empatici și să înțeleagă România. Au realizat un film documentar „Ultimul căldărar” pe care l-au prezentat anul acesta și la Astra Film Festival, iar la final de noiembrie 2017 au publicat cartea „Acasă, pe drum”. Într-una din dimineți, înainte să înceapă proiecțiile la Astra Film, m-am întâlnit cu Elena și Cosmin, în fața hotelului Ibis, unde erau cazați. Cosmin, tocmai venise cu Tina (cățelușa lor) de la plimbare și îi povestea Elenei că l-a oprit o tînără și i-a spus că îi admiră pentru ce fac și urmărește călătoria lor prin țară. M-au invitat în autorulota lor unde am povestit despre oameni și locuri, despre comunități și probleme.
În cei patru ani, au văzut și au trăit mai multe decât s-ar fi gândit. Elena îmi spune că lumea dincolo de oraș e foarte complexă. Oamenii sunt diferiți, foarte diferiți de prietenii pe care îi au în București, iar fiecare comunitate a însemnat o altă poveste nemaiauzită până atunci. Cosmin face socoteala în câte comunități au fost până acum și-mi spune că cea mai închegată a fost cea a secuilor, dintr-un sat din Harghita, iar cea mai importantă a fost comunitatea căldărarilor, unde au și petrecut cel mai mult timp. Acolo s-au împrietenit cu Geo și familia lui, acolo au aflat că, deși credeau că știu câte ceva despre romi, aveau încă destule prejudecăți. Au mai fost și în comunități cu sărăcie extremă în Iași și Sf. Gheorghe, au cunoscut familii care au copii cu dizabilități și au văzut ce înseamnă să nu ai posibilități de recuperare medicală pentru ei, au stat și-au povestit cu oameni ai străzii, dar și cu oameni din penitenciarele din Craiova, Târgșor, Gherla, Chilia Veche, Aiud, Baia Mare și Buziaș. Iar ca să se apropie de ei, a fost nevoie de timp și răbdare:
„Când ajungem într-o comunitate nouă ne-am obișnuit să ne privească lumea cu suspiciune. Pentru că nu poți să zici „Bună ziua, suntem Elena și Cosmin și am venit să intrăm în viața voastră și în casele voastre pentru următoarele săptămâni sau luni.” Și atunci, la început există aceea perioadă de împrietenire, unde nu facem interviuri și poze, ci vorbim cu ei, bem o bere împreună, le povestim cine suntem și ce facem. Apoi comunitățile se deschid dacă simt că ești sincer și nu te-ai dus acolo să le faci vreun rău și că ai timp să stai cu ei. Îmi aduc aminte reacția preotul unitarian din Dârjiu (Harghita), unde am fost ultima oară, care s-a deschis total când noi i-am spus că avem tot timpul din lume. Cred că îi impresionează pe oameni că nu vrem să-i cunoaștem superficial ci vrem să-i înțelegem, să-i vedem așa cum sunt ei zi de zi”, spune Elena.
Cele șase luni petrecute la Corcova, în comunitatea căldărarilor, i-a făcut să privească altfel comunitatea romă și să simtă pe pielea lor privirile oamenilor din jur: „ Am mers într-o zi cu Geo și Marina în Craiova, la spital pentru niște analize. Cosmin era în față cu bărbații, iar eu în spate cu femeile. Și mergând pe stradă, oamenii se fereau să le atingă pe Marina și pe mama ei care erau îmbrăcate tradițional. Și atunci am văzut privirile alea pline de ură. Mi-a fost rușine față de ele și m-am întors să văd dacă le-au observat. Ei, mi-am dat seama că nu le-au observat, nici nu aveau cum să le observe pentru că le-au văzut toată viața. Pentru ele asta e normalitatea. Iarăși, anul acesta, când am fost la TIFF, eram cu Marina și cu Geo și a venit să ne salute Marius Chivu. El a salutat-o pe Marina cu săru’mâna și exact în același timp, Marina îi zicea lui Marius săru’mâna. Pentru că femeile rome îi salută pe albii educați cu săru’mâna. Întotdeauna am simțit în acest salut al lor o poziționare de inferioritate, adică „eu nu sunt educată așa că îți zic săru’mâna” și, e clar că tot rasismul ăsta îi face să se simtă mai puțin buni. Noi eram convinși că nu avem nicio prejudecată în momentul în care am pornit la drum, dar nu-ți dai seama ce prejudecăți ai decât atunci când îți dispar. Am aflat chestia asta doar când am trecut de niște bariere. De exemplu, eu nu știam cât de curați sunt căldărarii. Ei au niște reguli de care țin foarte clar. Pe de altă parte, într-un fel îi blamam că își căsătoresc fetele atât de tinere. După care am înțeles că e foarte greu să ieși din cercul ăsta fără ajutor din exterior. Nu pot fi ajutați decât prin educație și alternative. Altfel nu poți să-i obligi.”
Cosmin îmi spune că în tot acest timp, de când au plecat la drum cu autorulota, au descoperit oameni care i-au impresionat prin felul în care încearcă să facă ceva în comunitatea lor: „În zonele în care am documentat materiale despre probleme sociale, am cunoscut niște ONG-uri de provincie care ne-au impresionat. Sunt efectiv niște haiduci care se luptă cu sistemul și cu lumea. E vorba de Asociația Stea din Satu Mare care îi ajută pe oamenii străzii, nu cu ajutorul localnicilor sau autorităților, ci în ciuda lor. Apoi, mai e Fundația Speranța din Tg. Neamț care face terapie ocupațională cu adulții cu dizabilități și care în momentul acesta este într-un impas crâncen din cauza lipsei ajutorului din partea autorităților. Iarăși, în Gorj sunt tot felul de mediatori sanitari care își fac bine treaba, mai e Fundația Noro din Zalău care face terapie cu copiii cu boli rare și sigur mai sunt mulți pe care am uitat să îi menționez. Toți acești oameni și ong-uri înlocuiesc ceea ce ar trebui să facă statul.”
Cum i-a schimbat această „călătorie” pe cei doi? „Cred că am devenit mai empatici și mai deștepți”, spune Elena. „Am înțeles oamenii mai bine”, adaugă Cosmin. Iar când i-am întrebat cum definesc ei o comunitate, Cosmin mi-a dat exemplu comunitatea secuilor, de unde tocmai se întorseseră: „E cea mai închegată pe care am întâlnit-o. Satul Dârjiu e un sat numai cu secui. Singurii români sunt polițiștii. Am găsit acolo niște oameni pe care eu i-am admirat cât am stat între ei vreo zece zile. Sunt uniți, sunt civilizați și fac niște gesturi pe care nu le-am mai văzut de mult. De exemplu, salutul pe stradă. La început ne ziceau Jó napot, când și-au dat seama că suntem români, nu ne-au mai salutat în maghiară, ci în română. Și-am mai observat că atunci când salută își scot mâinile din buzunare, în semn de respect. Câți oameni mai fac gestul acesta? M-a mai pus pe gânduri faptul că fiecare sătean știa de celălalt, își păstraseră fotografiile de familie, toți aveau un arbore genealogic în casă. Acolo nu e importantă doar familia ta, ci întreaga comunitate. Ei fac lucruri împreună, se ajută unul pe celălalt.”
La polul opus, Cosmin povestește și de comunitățile sărace pe care le-au vizitat și cât de trist e să vezi că în România de azi mai există familii care nu au ce mânca, nu au nici măcar toaletă în curte, iar oamenii din jur nu-i ajută ci îi blamează și îi trimit la marginea satului. „ A fost foarte trist ce-am văzut într-un sat lângă Hetea. Am mers într-o familie care nu avea nicio masă, niciun scaun, nici toaletă în curte. Luau apă de la vecini, mâncau pe patul în care dormeau. Pe mine m-a șocat, nu am mai văzut așa ceva. A mai fost un caz, o familie romă, foarte săracă, dar acolo aveam preconcepția că sunt romi și de-aia sunt săraci. Dar aici, oamenii ăștia erau la fel de săraci. Sărăcia vine din lipsă de educație și nu invers.”
Elena spune că sărăcia te strivește: „ Ne-am dat seama de prejudecățile noastre când, vorbind cu prietenii noștri și povestindu-le toate acestea, ei ne întrebau de ce nu și-au făcut wc, de ce cumpără mâncare de la magazinul din sat și nu merg la supermarket unde e mai ieftin, de ce nu adună vara din pădure fructe și ciuperci. Păi, pentru că sunt analfabeți. Iar analfabetismul nu înseamnă numai că nu știi să scrii și să citești. Mama aceea nu știa nimic despre nimic. Nu știa să citească ceasul, nu știa la ce oră trezește copiii de dimineață, nu știa că trăim în România, nu auzise niciodată de Europa. Asta înseamnă analfabetism. Iar atunci, e foarte greu să știi cum să te organizezi, cum să-ți gestionezi banii. Îți trebuie educație. Noi îi blamăm pentru sărăcia lor și lipsa de educație, dar, de fapt, ei nu pot să iasă singuri de acolo. Sărăcia te strivește, e greu de dus, e atât de greu încât tu nu poți să ieși singur de acolo și să te gândești ce soluții poți găsi.”
După patru ani, Elena și Cosmin spun că nu ne putem imagina viața din aceste comunități doar citind despre ele. Chiar dacă suntem implicați social, e foarte greu să înțelegem cât de mare e ruptura până nu trăim cu ei acolo. Oamenii săraci și cei bogați, satele și orașele, orașele de provincie și orașele mari sunt ca doi poli, două lumi diferite care coexistă fără să știe nimic una despre cealaltă.
Azi, cei doi nu se mai regăsesc neapărat într-o comunitate. Elena crede că acum înțelege mai bine orașul ei Craiova, decât atunci când locuia acolo, înainte să se mute la București. Cosmin, nu e legat de niciun oraș. În Baia Mare o mai are pe mama sa și doi-trei prieteni. Mai degrabă se simte turist în țara sa: „ Mai stăm câte o perioadă în București, apoi plecăm. Ne dăm seama că și de comunitățile astea suntem rupți. Ne simțim alienați. Fosta noastră comunitate nu știe mare lucru de comunitățile în care am fost noi și e destul de greu să le explici trei ore la o bere despre ce se întâmplă în restul țării. Există o mică frustrare că nu avem cum să intersectăm cercurile astea. Nu ajung doar discuțiile, ci mergând acolo și implicându-te.”
I-am întrebat care e imaginea României, după ce au colindat țara timp de patru ani:
Elena: „Foarte săracă și needucată. Cred că dacă nu ne rezolvăm aceste probleme sociale și dacă nu ieșim din cercul nostru egoist să ne îndreptăm către comunitățile vulnerabile care au nevoie de ajutorul nostru, România va fi tot mai săracă și mai lipsită de educație. Ca să ne fie nouă bine, ar trebui să ne rezolvăm problemele sociale, să le fie și celor mai puțin fericiți bine, pentru că nu are cum să ne fie bine în bula noastră, când o țară întreagă e bolnavă.”
Cosmin: „Cred că marea problemă a României e lipsa investiției în educație. Simt pe pielea mea, prin orașele și satele prin care umblu, văd din gesturi mărunte cum oamenii nu mai au respect, nu știu ce înseamnă să-l respecți pe cel de lângă tine. Se vede și pe stradă. Și la baza lor e lipsa de educație. Parcă toată lumea e plictisită. De fapt, cred că una din probleme e lipsa motivației, dezinteresul. Sunt oameni care și-au ales niște meserii și nu le mai fac cum trebuie. Fie că vorbim de fotografi, profesori sau miniștri. Asta nu pot să înțeleg, de ce oamenii nu-și mai fac meseria cum trebuie și îi doare-n bască.”
foto: Cosmin Bumbuț
- articol apărut în ediție tipărită Capital Cultural nr. 10
