Nu voiam să fiu jurnalist, dar îmi doream să scriu. Eram studentă la Litere, mergeam la un cenaclu literar și scriam poezii proaste. La fel ca ceilalți colegi de 20 de ani, nu știam nimic despre lume și încă nu înțelegeam cum funcționează România. Nu îmi imaginam cât de greu e să trăiești din scris într-o țară ca a noastră, în care 69% dintre români nu au citit nicio carte în ultimul an, iar 73% n-au răsfoit nicio revistă (potrivit Barometrului de Con­sum Cultural din 2017).

Încă eram destul de naivă încât să visez cărți și articole publicate și o viață nu îndestulată, dar lipsită griji.

M-am angajat unde am găsit de lucru la 21 de ani, adică la o revistă despre media și publicitate, un domeniu despre care nu știam nimic și pentru care nu aveam vreun interes. După aproape un an, m-am angajat într-o agenție de presă și abia acolo pot să spun că m-am simțit jurnalist.
Treaba mea era să transmit știri din Parlament, să pun întrebări, să insist, să sun oameni pe care nu-i cunoșteam și să-i conving să stea de vorbă cu mine. Să decid ce e o știre și ce nu, să estimez câte persoane sunt într-o mulțime, să obțin o declarație pe care ceilalți jurnaliști nu o aveau, să mă apăr de grosolănii, să am un răspuns pentru replica „Știu eu cum sunteți voi, ăștia de la presă“.


Un job dificil pentru cineva atât de timid ca mine: îmi era rușine să vorbesc cu oamenii și mă temeam mereu că o să-i deranjez. Dar îmi plăceau atmosfera din redacție și munca de teren. Lucram într-un birou, dar o mare parte din munca mea de documentare se petrecea în afara lui.
Nu îmi plăceau însă graba de a da primul o știre și textele seci, în care nu rămânea loc pentru emoții. Cele mai mișto povești erau întotdeauna cele care nu intrau în articol.După încă un an, m-am angajat la o revistă glossy unde treaba mea era să documentez reportaje sociale despre sistemul de sănătate, violența do­mestică, traficul de persoane sau căsătoria timpurie. O vreme mi s-a părut jobul ideal, pentru că scriam despre subiecte care mă interesau, subiecte pe care le consideram importante.
Deși lucram la o revistă lunară, nici aici nu aveam suficient timp și resurse ca să-mi fac treaba așa cum mi-aș fi dorit să o fac. Pe lângă scris, aveam tot felul de responsabilități în redacție – de la plani­­ficarea diverselor rubrici și introdus corec­tura în InDesign, programul de paginare, până la editatul textelor din secțiunile de modă și frumu­sețe și ținut legătura cu colaboratorii –, iar timpul efectiv pe care îl aveam pentru scris era limitat.
În afară de asta, nu existau resurse pentru deplasări în alte orașe, așa că majoritatea subiectelor pe care le documentam trebuiau să fie în București. Când totuși mergeam într-un alt oraș, nu aveam prea mult timp, pentru că totul costa: drumul, cazarea, lipsa mea din redacție.
Aș fi putut scrie mai bine, ar fi trebuit să pun mai multe întrebări, ar fi trebuit să merg și acolo, ar fi trebuit să am mai mult timp. Dar nu aveam și asta îmi creștea gradul de frustrare, mai ales în nopțile pe care le petreceam în redacție corectând vir­gule, punând explicații foto și trăgând de marginea casetelor în InDesign.
Iubitul meu, fotograful Cosmin Bumbuț, care făcea de 15 ani fotografii de modă și de publicitate, era, de asemenea, frustrat. Și-ar fi dorit să facă fotografie documentară în loc de ședințe foto cu vedete alintate.
Începuserăm să lucrăm la propriile noastre pro­iecte în timpul liber. Am fost de două ori în Cuba împreună și am publicat Cuba continuă, un jurnal atipic de călătorie într-o lume care semăna izbitor cu România anilor ’90, minus plaja, căldura și nu­cile de cocos. Am intrat în primele penitenciare împreună și ne-am petrecut Paștele cu deținuții de la Penitenciarul Chilia Veche. La Târgșor am făcut un reportaj despre degetoaice, femei care, pe timpul detenției, își asumă o identitate de bărbat și care majoritatea au suferit abuzuri sexuale.

„Nu o să iei premiul Pulitzer făcând reportaje de duminică“, mi-a spus Cosmin într-o seară, iar eu m-am supărat pe el, deși știam că are dreptate. Cele mai importante reportaje la care lucram le făceam în timpul liber, ca hobby, nu la serviciu.
La începutul lui 2013, când am câștigat bursa Balkan Fellowship for Journalistic Excellence, mi-am luat liber ca să pot lucra la o investigație despre sistemul medical românesc și despre medicii care plecaseră în Germania. Mi-am luat concediu și când am mers la Viena, la un training de jurnalism care dura o săptămână la începutul programului și o săptămână la sfârșit, pentru că trustul media în care lucram nu considera că asta ar face parte din munca mea.

Câteva luni, în weekend-uri, am călătorit prin țară și am vizitat spitalele din sudul României. Mergeam împreună cu Cosmin, pentru că la înce­putul anului 2013 tocmai ne cumpăraserăm o auto­rulotă pe care plănuiam să o folosim pentru proiectele noastre. Eu mă duceam să fac interviuri cu medicii, iar Cosmin se plimba prin oraș și făcea fotografii. Costurile erau minime: cazarea era gratis, iar mâncarae era cumpărată de la super­market.
Când investigația a fost gata, câteva luni mai târziu, articolul a fost publicat în The Independent, Der Standard, Neue Zürcher Zeitung, Süddeutsche.de și alte publicații internaționale, iar eu am câștigat locul III în cadrul programului Balkan Fellowship for Journalistic Excellence. Nu mai aveam nicio zi de concediu, pentru că ultimele două le folosisem pentru gala de premiere de la Zagreb.
Într-un fel, am fost forțată să-mi dau demisia atunci când eu și Cosmin am câștigat, în același an, o bursă oferită de Centrul Carter din SUA ca să lucrăm la un proiect amplu despre cultura violenței în România. Nu mai aveam nicio zi liberă, iar noi urma să călătorim prin toată țara ca să documentăm acest proiect. Trebuia să aleg.

Pe 15 noiembrie 2019 am împlinit șase ani de când ne-am mutat într-o mașină. Ultima mea zi de lucru a fost pe 15 noiembrie 2013, dar am mai rămas 3-4 zile în garsoniera închiriată în Piața Rosetti din București ca să decidem ce luăm și ce nu luăm cu noi. Cărțile, hainele care n-au încăput și echipamentul foto pe care Cosmin a decis să nu-l ia cu el le-am lăsat la prietenii noștri. Am predat cheia proprietarului și am rămas în mașina care ne-a devenit casă de atunci încolo.
Ne era teamă, dar niciunul dintre noi nu recu­noștea asta. Se lăsase frigul (ce idee am avut și noi să ne mutăm într-o autorulotă în pragul iernii!) și începusem să lucrăm la proiectul nostru despre violența domestică. Era cel mai complex proiect la care lucrasem până atunci și nu știam încă de unde s-o apucăm, cum să discutăm cu oamenii, cum să împărțim capitolele.
Nu știam dacă vom îngheța în mașină atunci când temperatura va scădea sub zero grade, nu știam cât o să ne țină bateria mașinii (încă eram amatori și nu aveam nici panouri solare, nici generator), nu știam cât e de sigur să dormim într-o mașină, nu știam cum o să încăpem și cum o să trăim împre­ună în spațiul acela strâmt, nu știam cum să ne liniștim părinții îngrijorați de decizia noastră.

Primul an nici nu l-am simțit trecând, atât eram de năuci. Proiectul nostru despre violența domestică în România s-a extins și, în următorii ani, am documentat reportajele din seria Cicatrice, pe care le-am publicat pe site-ul nostru, Teleleu.eu.
Am văzut cum arată sărăcia extremă și ne-am cutremurat, am fost într-o treime din peni­tenciarele din România și am înțeles că acolo nu e închis (doar) răul, ci toate problemele sociale ale României.

Am scris și am fotografiat enorm, iar când poveștile ne-au copleșit, ne-am închis în mașină ca să plângem și să ne îmbrățișăm. Ne-am iubit și am privit pe geam peisajele în care am parcat, ne-am simțit singuri și departe de vechii noștri prieteni, ne-am pus panouri solare și ne-am cumpărat un generator, ne-am făcut zeci de prieteni noi, am devenit mai înțelepți și mai empatici.


Nu a fost ușor, pentru că în România e complicat să trăiești din scris sau din fotografie documentară. Ne-am redus radical cheltuielile, am câștigat mai multe burse și granturi de jurnalism, am inventat un sistem de donații: cei care sprijină financiar proiectele noastre primesc la schimb vederi și scrisori Teleleu – fotografiate, printate, semnate, timbrate și trimise cu poșta din locurile în care călătorim.

E o viață plină de nesiguranțe, dar am ajuns la concluzia că în România nu poți face jurnalism cinstit decât dacă-ți dorești foarte tare asta și dacă ești dispus să faci sacrificii.

Anul trecut ne-am schimbat vechea autorulotă și am plecat într-o nouă călătorie ca să documentăm viața românilor din diaspora. Am început cu Spania și Germania, dar vrem să mergem și în Anglia, Franța, Italia, Suedia, peste tot în Europa unde trăiesc români. Vrem să vedem unde locuiesc și ce muncesc românii care trăiesc în străinătate, de ce au plecat din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață.
În ultimul timp, lumea ne întreabă din ce în ce mai rar „Cât mai durează proiectul?“, pentru că proiectul acesta a devenit viața noastră.

Autor: Elena Stancu

*articol apărut în Capital Cultural 20