Când stabilesc un interviu cu un actor, nu mă gândesc atât de mult la întrebările pe care o să i le pun, cât mă străduiesc cum să-l fac să uite de tehnici de vorbire, de replici bine structurate, de gândul că lucrează la imaginea lui. Să fie el, fără make-up de orice fel, deși ar fi în dezavantajul lui ar putea zice unii cititori, care își doresc să vadă partea puternică, frumoasă, modelul, imaginea pe care și-au creat-o de-a lungul timpului mergând la teatru și văzându-l pe scenă.

Pe actrița Diana Fufezan, o știu din vedere și o văzusem în spectacole, dar n-aș fi putut spune ce fel de interlocutor e. După interviurile pe care le-am citit în presă, aș fi zis mai degrabă că știe să evite elegant întrebările la care preferă să nu răspundă și nu-i place să povestească despre ea, dincolo de scenă. „ Cred că îmi place să păstrez misterul pentru că în momentul în care ajungi să știi prea multe despre un om, văzându-l pe scenă, fără să vrei pui în balans tot ce știi despre el ca om și începi să compari cum e în viața personală și cum e pe scenă”, îmi spune Diana.

Diana Fufezan

Așa că ne propunem să nu vorbim prea mult despre un rol sau altul, ci despre 30 de ani de la revoluție, despre educație, despre Sibiu și schimbare.

„De acolo, din curtea bunicilor, dacă mă urcam în nuc vedeam curtea închisorii. Atunci ei deja își vânduseră casa și părinții, apartamentul. Bunicii stăteau la noi în apartament cu toate lucrurile împachetate, ca și noi de altfel, și auzeam de la radio și de pe la vecini că cei care erau închiși în Aiud au început să facă și ei acolo revoluția lor, zicând că vor să fie eliberați, să fie liberi că acum toată țara e liberă. ”

Aiud – orașul natal al Dianei Fufezan. Avea 11 ani cand s-a mutat împreună cu toată familia în Sibiu. Pe la 3 ani vizitase o dată Sibiul și din poveștile părinților știe că fusese fascinată de oraș. Mama ei își dorea un liceu bun pentru copii, așa că soluția asta era, să se mute în Sibiu. „Bunica mea avea fratele în Sibiu. N-aveai cum să te muți în alt oraș. Doar dacă aveai pe cineva sau dacă te delega cumva serviciul. Ori, ca să ai serviciu trebuia să faci dovada că ai locuință. Ca să ai locuință trebuia să ai un serviciu. Era un cerc vicios, iar in Sibiu era absolut de neintrat , aici fiind Nicu Ceaușescu. Era considerat oraș închis, mult mai închis decât altele. Țin minte că bunica a tot făcut o multime de drumuri la Sibiu, s-a întâlnit cu un comandant din armată să discute. Bunicul meu a făcut războiul, a fost veteran de război. Au tot încercat printr-o grămadă de căi și cred că au trecut trei sau patru ani până au reușit să primească aprobarea să ne mutăm. Prima dată bunicii au primit viză de Sibiu, prin fratele bunicii, stând la el. Altfel nu aveau cum să dovedească că au locuință în Sibiu. Deci au luat viză de flotant și bunica a cerut reîntregirea familiei. Țin minte, când a început toată povestea cu Revoluția, noi eram deja cu casa împachetată… De ce era împachetată? Pentru că nu era nici foarte ușor să găsești camion care să îți transporte mobila, nici șofer. Când aveai camionul, nu aveai șoferul. Când aveai șoferul, nu aveai camionul și uite așa am stat mai mult de o lună de zile cu casa în saci. Iar în momentul  în care am găsit și camionul și șoferul, șoferul i-a zis mamei:,,Doamnă –eu vă duc mobila în Sibiu, dar acolo se trage. Și dacă o să-mi ia camionul pe post de baricadă, eu vă las acolo totul și am plecat. Îmi salvez viața’’. Ne-a propus să mai așteptăm și am mai așteptat. Așa că în 13 ianuarie 1990 ne-am mutat în Sibiu.”

© Paul Băilă / Balul, 2012

Doar că după 90, Sibiul nu mai era ca înainte. Sașii au început să plece. Atmosfera în oraș se schimbase. „Noi am ajuns într-un Sibiu deschis într-adevăr, dar trist cumva. Pentru că începuseră deja în prima parte a anilor ’90 să plece sașii și nu se mai auzea vorbindu-se nemțește pe stradă. Iar senzația mea era, auzind și din povești că ,, acolo în Sibiu e o altă civilizație: sunt sași, se vorbește nemțește, ai alte posibilități, e cu totul altceva’’. Când am ajuns și am început să conștientizez ce se întâmplă, aveam senzația că se golește Sibiul, că pleacă lumea și mă întrebam noi ce facem aici. A fost o schimbare destul de mare pentru cei 11 ani ai mei, pentru că era o altă atmosferă.”

Actoria n-am văzut-o niciodată ca pe o meserie. Am văzut-o și o văd ca pe o bucurie”

Diana a absolvit Liceul Gheorghe Lazăr, specializarea mate-fizică-info. În liceu începuse să se pregătească pentru admiterea la medicină, însă până la urmă a ales teatrul. Atunci se înființa facultatea de teatru de la Sibiu. E din prima generație de actori pregătiți de Virgil Flonda și Florin Zamfirescu. Și simte că a făcut alegerea potrivită: „Actoria n-am văzut-o niciodată ca pe o meserie. Am văzut-o și o văd ca pe o bucurie. Sunt spectacole care, deși te epuizează, la final simți o împlinire. Dar sigur că sunt și dezamăgiri, pentru că nu despre asta e vorba – să fie totul perfect. E o șansă pe care o ai, ca actor. Aproape în fiecare seară intri în alt univers cumva. Te întâlnești cu alte situații de viață și ai impresia că le-ai trăit și tu. Te îmbogățești ceva mai mult decât dacă nu le-ai avea.”

Cînd a terminat facultatea în 2001, a și fost angajată la teatru, dar și la universitate. Profesorul Florin Zamfirescu îi spusese că are de gînd să o ia asistenta lui. Diana n-a crezut nicio secundă că e totul foarte serios și nici nu se vedea predând studenților.

„Eram în anul 3 și Florin Zamfirescu, care îmi era profesor, într-o discuție, la un moment dat mi-a spus că și-ar dori să îi rămân asistentă. Nu știu ce a văzut el în mine că eu nu am înțeles. Nu aveam treabă cu predatul și nici nu-mi doream. Apoi țin minte că eram în anul 4 și a fost Gala absolvenților la București și ne-am dus cu spectacolele noastre făcute aici la facultate și în pauză, înainte de unul dintre spectacole, Florin Zamfirescu a vrut să rediscute cu mine pe tema din urmă cu un an. Și am crezut că asta chiar fusese o glumă. Mi-a spus că el este, de fapt, foarte serios. ,,Dacă tu nu vrei să fii asistentă, eu nu mai rămân în Sibiu. Am nevoie de ajutor și nu o să pot să fiu tot timpul acolo’’. Doar că eu atunci terminam facultatea șima gandeam ca nu voi ști nici măcar ce să le spun studentilor. Așa că, angajată pe post de preparator lucram cu domnul Flonda. Eu eram studenta dumnealui și uite ca dintr-o dată eram colegi la clasă pentru alți studenți. Dar am învățat foarte multe, într-adevăr, pentru că am avut o relație frumoasă și cu domnul Flonda și cu domnul Florin Zamfirescu pe perioada în care am lucrat împreună la clasă, pentru că nu m-au lăsat singură. Nu am simțit cumva că îmi apasă mie pe umeri totul. Totuși, eram un învățăcel și chiar asta a și fost relația. Iar când simțeam că mă împotmolesc, când nu știam cum să-i declanșez, sunam și le ceream sfatul. Pas cu pas am început să învăț. Mi-am făcut și studiile aprofundate la București. Era ceea ce astăzi înseamnă master de 2 ani, atunci erau 4 ani studiile de licență și 1 an studiile aprofundate. Apoi a urmat doctoratul, pe care l-am obținut tot în București, în 2010.)

Au trecut de atunci 18 ani. Diana Fufezan este astăzi îndrumător de an și spune că lucrul cu studenții e neașteptat de frumos. „Inițial am rămas să predau din respect pentru profesori. Dacă oamenii au încredere în mine,mi- am zis să încerc să descopăr acea latura. Poate că și lucrul cu studenții ajută. Și asta am descoperit. Studenții mă țin foarte ageră și  la minte și  la corp. Iar eu încerc să îi ajut cât mai mult să se descopere.pentru ca nu contează unde mergi, pe ce scena, trebuie să fii stăpân pe tine și să ai meseria în mână. ,,Intrați pe baza talentului, ieșiți pe baza meseriei’’, le spun. Încerci să înveți o tehnică, să îți dezvolți niște abilități. Talent nu-ți poate da nimeni. Îl ai din altă parte.”

© Maria Ștefănescu / Oidip, 2014

Dar ce e talentul și cînd îl descoperi, o întreb pe Diana. „Cred că e o pasiune specială pentru ceva, o energie, o sumă de abilități. Sunt unii dintre cei care vin la admitere care la început habar nu au ce se află în ei. Tu poti să vezi un mugure, un bobocel și nu știi dacă se va deschide sau nu. Faci tot posibilul să îl ajuți să se deschidă,  dacă va înflori la final asta nu poti spune de la inceput…(Da, sunt momente în care tu nu știi cât va face sau dacă va face și te gândești că până în anul 3 s-a întâmplat așa: ca o bătaie din degete.) Unora dintre studenti li se poate întâmpla sa se declanseze brusc, altora treptat prin multa muncă și la un moment dat spui ,,Uite, e posibil! E posibil să stea pe scenă’’. Alteori cate un student poate lasa  impresia la admitere că e deja actor dar s-ar putea să nu crească mai mult decât atunci când a intrat. Sau să crească după 10 ani…Ține, probabil, foarte mult și de experiența de viață a fiecăruia: de ceea ce trăiește, de ce oameni întâlnește.”

Așa a fost și la Diana. A avut de învățat de la fiecare regizor cu care a lucrat, de la colegi, de la spectatori, de la profesori. O întîlnire specială a fost cu regizorul Silviu Purcărete: „Din lucrul cu domnul Purcărete am învățat să mă joc mai mult. Să mă simt liberă să propun și să nu spun ,,Asta e o prostie! Nu! Nu prezint!’’ . El îți dă o temă și e treaba ta cum o faci. Îți dă o temă de improvizație, îți dă un titlu și poți să propui 10 scene dacă ai suficientă imaginație și timp să lucrezi. Cu cât mai multe prezinți și sunt mai diverse, cu atât mai bine. El e un regizor care lucrează cu actorul creativ, care vine cu propuneri și care nu așteaptă de la regizor să îi spună ce să facă. Pentru unii, în primă fază, poate fi crispant, dar de fapt îți dai seama că ți se oferă o mai mare libertate. Evident, responsabilitatea vine odată cu libertatea. E ca în viață. Dacă vrei să fii liber, trebuie să îți asumi faptul că vei deveni responsabil de tot ce vorbești, de tot ce faci. Nu e nimeni care să te ghideze în viață, care să te conducă. Ești propriul tău conducător și atunci libertatea, pe cât e de dorită și de frumoasă, cu atât vine mai mult cu constrângerea responsabilităților. Dar înveți în timp mai multe despre tine așa, jucându-te. Descoperi niște lucruri fascinante: nu știai că poți să fii și om matur și copil în același timp. Domnul Purcărete lucrează în felul lui.”

© Paul Băilă / Faust, 2017

În spectacolul Mozart Steps, montat în 2013, de coregraful Gigi Căciuleanu la Sibiu, spectatorii au putut-o vedea la Diana Fufezan și talentul său când vine vorba de dans. „ Am descoperit, odată cu întâlnirea lui George Căciuleanu, lucruri în mine pe care nu le bănuiam. Apropo de libertate. M-am trezit spunând cuiva și atunci am conștientizat pe deplin: ,,Eu când sunt acolo pe scenă și dansez am senzația că sunt atât de eu încât pot să fac orice”. Orice om înflorește când e apreciat în ceea ce face și cred că asta îți dă, în fapt, cea mai mare libertate. Nu-ți pui limite tu ție. Și cred că noi suntem cei care ne punem cele mai mari limite, nu exteriorul.”

Pe lângă Silviu Purcărete, Gigi Căciuleanu, Virgil Flonda sau Florin Zamfirescu, și regizorul Yasuda Masahiro a marcat dezvoltarea actriței Diana Fufezan : „Întâlnirea cu Yasuda Masahiro pentru spectacolul O Poveste japoneză a fost o întâlnire minunată pentru mine. Nu face teatru în stil clasic. Sigur că se folosesc cuvinte, dar a luat elemente de no, de kabuki și le-a prelucrat într-o tehnică proprie. A fost un casting lung unde am încercat noi să descoperim tipul de mișcare. Și așa am descoperit un alt tip de energie și un alt tip de mișcare fizică. Cumva corpul e ca o armă și cuvântul e glonțul. E fascinantă cultura japoneză. Tot ce ține de teatrul acesta tradițional îți schimbă percepția despre sine: îți dai seama că ai o voce mult mai puternică, limitele fizice îți sunt altele decât cele pe care le știi.”

Pentru anul acesta Diana Fufezan a fost distribuită în două spectacole noi, unul cu Gigi Căciuleanu și altul cu Radu Alexandru Nica, spectacole care s-au amânat pentru viitor din  motive financiare. E primul an când nu are un proiect nou și simte că-i lipsește această provocare. Însă e nelipsită din celelalte spectacole din patrimoniul TNRS. A avut ocazii să plece și în alte proiecte, dar activitatea intensă de la teatru și facultatea au făcut-o să revină asupra gândurilor ei din facultate: „Când am terminat facultatea mi-am zis că o să rămân 3- 4 ani la Sibiu pentru puțină experiență și apoi o să plec în lume. Și a venit lumea la mine. Am avut așa de multe proiecte și atât de multe plecări în turnee, încît am început să văd lumea și mi-am dat seama că nu trebuie să fiu într-un loc anume. Era un loc propice pentru mine atunci. Sigur că am avut la un moment dat niște propuneri, dar am refuzat eu pentru că am avut senzația că mi se întâmplă bine ce mi se întâmplă. Probabil că ăsta a fost drumul meu. Este. Nu știu unde mă va duce. Când te concentrezi și intri într-un proiect ai impresia că intri într-o lume nouă. Te concentrezi acolo și când ieși afară din teatru observi că lumea merge înainte. Și îți trec anii așa și te întrebi: Doamne, când au trecut? Eu stăteam doar 3 ani la Sibiu. Optsprezece ani au trecut, nu-mi vine să cred. ”

© AdMAR/ Oscar și Buni roz, 2009

Libertatea de a călători oriunde și oricând este ceea ce Diana apreciază mult la 30 de ani de la revoluție, și-mi spune că a redescoperit cât e de prețioasă blândețea față de tine și față de cei din jur, când vine vorba de comunitate: „Cred că în ultimii ani a crescut foarte frumos Sibiul și s-a dezvoltat. Probabil că am simțit asta puțin mai mult din momentul în care am început să mă implic în unele lucruri. Odată cu ieșitul în stradă cu protestele. Cresc lucrurile, în diverse domenii. Sunt deja cei de vârsta noastră care fac lucruri frumoase. Cât despre libertatea de după 89, avem libertatea de a călători, libertatea cuvântului. Uite că stăm de vorbă. Desigur că despre teatru am fi putut vorbi și înainte, dar altfel. Dreptul la vot, care nu e încă pe deplin înțeles. Semnele sunt, totuși, bune. E  necesar să îi faci pe oameni să înțeleagă importanța votului, dar fără să ajungi la dezbinări. Și mai cred că  trebuie să conștientizezi  că cel de lângă  tine contează. Întorcându-mă în Sibiu după o călătorie, eram în autocar și cred că a durat mai bine de trei sferturi de oră să intru în Sibiu. Atât de mult am stat în trafic. Sigur că s-a mărit numărul locuitorilor, sigur că e bine, s-au creat locuri de muncă, dar, îmi doresc cumva conștientizarea  faptului că celălalt de lângă mine contează, nu doar eu. Suntem o familie, avem fiecare câte o mașină. Dacă suntem patru, patru mașini. Nu îmbrățișez o gândire socialist-comunistă. Dar deja este exagerat. E exagerat și nu mai ai aer de respirat nicăieri. Chiar și la capitolul curățenie, ar merita să se facă mai mult în comunitate. E important  să avem în vedere și grija față de celălalt, dincolo de propria nevoie.

cover foto: Dragoș Dumitru / Nora, 2017

articol apărut în Capital Cultural nr. 20