Interviu cu Ioana Avădani, preşedinta Centrului pentru Jurnalism Independent
În perioade de criză, stăm permanent conectaţi, consumăm şi producem amplificat conţinuturi digitale, simţim că avem nevoie să fim informaţi corect, dar şi să discutăm despre ce se întâmplă, să ne facem cunoscute opiniile şi să ne exteriorizăm emoţiile. Cu toate eforturile multor jurnalişti profesionişti de a acoperi evenimente în timp real, de a filtra informaţiile relevante şi de a concepe materiale documentate, dezinformarea e pretutindeni. Pe de altă parte, foarte multe veşti din zonele afectate de război ne parvin de la oameni obişnuiţi. Live-uri din adăposturi, fotografii cu victime şi cu locuri distruse, mărturii ale refugiaţilor. În acest context informaţional divers, haotic şi ambiguu, decelarea adevărului factual devine, cel mai adesea, o misiune imposibilă.
Minodora Sălcudean: Deşi e o discuţie veche de când democraţia, să le spunem cititorilor noştri la ce ne ajută o presă liberă, dar şi un jurnalism practicat cu responsabilitate?
Ioana Avădani: Oh, da, veche discuţie! Şi niciodată încheiată, pentru că lumea se schimbă, mass-media se schimbă, consumul de media se schimbă. De la naşterea sa, BBC, invocat adesea ca simbolul presei responsabile şi corecte, şi-a propus să „informeze, distreze şi educe” şi aceste trei direcţii au fost adoptate oarecum ca funcţii ale mass-media. Apariţia internetului şi creşterea rolului platformelor sociale în viaţa noastră au adăugat alte două componente la rolul compozit al media: cea de socializare şi cea de auto-exprimare. O mass-media liberă ne permite, deci, să ne informăm liberi, să primim (un anume tip de) educaţie în mod liber, să socializăm şi să ne auto-exprimăm liber. Şi nu m-aş grăbi să las deoparte rolul ei de divertisment în această discuţie despre libertate, pentru că dezbaterea despre rolul educativ, formativ şi informativ al produselor de divertisment, în ceea ce se numeşte „soft diplomacy”, este la fel de lungă.
Jurnalismul este parte importantă din această discuţie şi devine din ce în ce mai important pe măsură ce rolul mass-media se diversifică şi tinde să „înghită”, să ascundă latura informaţională. Jurnalismul a fost întotdeauna despre informaţie, despre capacitatea oamenilor de a lua decizii care îi privesc şi care să le fie benefice. Libertatea‚ ţinută în permanent echilibru de responsabilitate, este vitală pentru asta.
Pentru un anumit segment de public, consumator de ştiri, televiziunea rămâne cel mai frecventat mediu. Acum, de când a început războiul din Ucraina, ratingul televiziunilor a crescut substanţial. Sunt consumatorii de ştiri audiovizuale mai predispuşi la a fi dezinformaţi?
Ioana Avădani: Nu neapărat. Nu platforma tehnică este cea care permite sau face dificilă dezinformarea, ci capacitatea de recepţie critică a „consumatorului de media”. Dacă ai reperele, ai metodele şi obişnuinţa de a pune întrebări „textului” (care poate fi multimodal – text, imagine, sunet etc.) ce ţi se propune, poţi decide singur unde este dezinformarea şi de ce şi de către cine ţi-a fost servită. Aş spune că dimpotrivă: televiziunea are (ca şi radioul) un strat de reglementări suplimentare faţă de presa scrisă sau de online, prin legislaţia audiovizualului. Cerinţele de informare corectă sunt mai stricte în cazul audiovizualului, deci ceea ce vedem la TV ar trebui să fie mai curat. Dar asta presupune radiodifuzori oneşti şi profesionişti şi un organism de reglementare onest şi profesionist, adică CNA, în cazul nostru. Uneori ne iese combinaţia asta. Alteori nu.
E foarte greu pentru oameni din afara domeniului media să observe diferenţele dintre jurnalismul profesionist de calitate şi alte demersuri care vor să pară jurnalistice, dar nu sunt altceva decât tobogane pentru fake news. Cum îi putem ajuta pe consumatorii de media să aleagă surse jurnalistice în care pot avea încredere?
Ioana Avădani: Sarcina e grea şi de lungă durată. Grea, pentru că „încrederea” e o materie ciudată, nu răspunde la comenzi sau îndemnuri. Ea se câştigă, se construieşte şi uneori nici măcar nu depinde de „adevăr”. Savanţii din neuroştiinţe se chinuie de mult să afle de ce cred oamenii ce cred, fără rezultate foarte clare. Ce putem face este să le prezentăm oamenilor standardele (cele adevărate) ale profesiei de jurnalist, modul în care ne străduim să le respectăm şi de ce anumite lucruri se fac aşa şi nu altfel. Să le prezentăm mecanismele dezinformării, să le dăm instrumente (dacă se poate) simple, prin care pot verifica materialele şi să îi lăsăm, în cele din urmă, să decidă pentru sine. În esenţă, trebuie să îi educăm să îi pună pe jurnalişti sub semnul întrebării, să îi verifice şi să le atragă atenţia atunci când îşi încalcă propriile standarde. E greu, ziceam. Cum mi-a replicat nu de mult o profesoară, participantă la un curs de educaţie media: „Şi asta tot în sarcina mea cade?”
De ce ar trebui să ne trezească suspiciuni campanii anti-dezinformare ale autorităţilor şi enunţuri aparent bine intenţionate, precum: „informează-te doar din surse oficiale”? Sau de ce e periculos ca guvernul să iniţieze şi să gestioneze o platformă anti-fake news? Ce nu e în regulă, de fapt, cu echivalenţa dintre „oficial”, „adevărat” şi „de încredere”?
Ioana Avădani: Pornesc de la ce am spus mai sus: „adevărul” nu este unic (filosofia descrie cel puţin patru teorii ale adevărului şi fiecare e „adevărată”), oamenii decid diferit ce e şi ce nu e adevărat, chiar uitându-se la aceleaşi fapte sau la acelaşi enunţ. Încrederea se câştigă, iar sondajele de opinie din România arată o neîncredere solidă în autorităţi. Este nu numai neavenit, dar chiar contraproductiv să ai o autoritate lipsită de credibilitate care vine şi-ţi spune: „Ascultă numai de mine, eu sunt singura care ştie adevărul”. Mulţumesc, nu! Am mai avut, n-a fost bine. Campania CNA cu „informează-te doar din surse oficiale” este, în pofida bunei intenţii evidente şi a vitezei remarcabile (evidentă şi ea pentru cei care ştiu cât de lent se mişcă organismul) cu care a fost adoptată şi difuzată, un faux pas. Ea vine la doar câteva zile după decretul putinist care cerea ruşilor şi organizaţiilor de presă exact asta: să nu mai citeze decât „surse oficiale”. Vedem ce a rezultat în Rusia. Prin acţiunile recente (şi care au început, de fapt, din timpul pandemiei), prin care îşi arogă de facto rolul de singur deţinător al adevărului, autorităţile minimizează şi îşi alienează exact partenerul care are ca sarcină informarea corectă a publicului: mass-media.
Recent, publicarea unui interviu cu ambasadorul Rusiei la Bucureşti a generat un diferend de opinie între jurnalişti şi o contra-replică a site-ului care a publicat interviul şi căruia i s-a reproşat că e pro-rus. În acest context, unii jurnalişti au afirmat că „interviul cu Kuzmin nici măcar n-ar trebui să existe.” Cum vede CJI acestă divergentă asumare de roluri din partea presei?
Ioana Avădani: În mod paradoxal, discuţia despre interviul respectiv este benefică, ţine de sănătatea unei comunităţi jurnalistice, a unui public căruia îi pasă de presa lui, de sursele lui de informaţie. E bine să existe voci pro şi contra care să îşi pot aduce argumentele în spaţiul public, de o manieră decentă, chiar dacă aprinsă. În ceea ce priveşte decizia de a lua acel interviu, CJI nu crede în embargouri puse informaţiei, în ignorarea uneia dintre părţi, cu atât mai mult într-un conflict de dimensiunile şi dramatismul celui din Ucraina.
Dar cum pui întrebările, ce faci cu răspunsurile primite, cum contextualizezi informaţia primită şi ce faci să extragi de la interlocutor ceea ce el nu vrea să îţi spună – e o altă, lungă poveste. Acolo se vede cu adevărat inteligenţa, profesionalismul, soliditatea etică a jurnalistului. Adevăratul său rol în lanţul informării publicului. Pentru că jurnalistul este mult, mult mai mult decât un reportofon colportor de declaraţii.
foto: Cosmin Bumbuț
