„Am primit drona recent – un cadou de ziua mea de la mama – și, de două luni, mă simt de parcă m-am apucat din nou de fotografie. Încă sunt uimit cum se vede lumea de sus. Opresc mașina într-un loc și încerc să-mi imaginez ce pot fotografia acolo cu drona, dar de fiecare când o înalț am surprize și asta mă bucură.
Sunt norocos că am prins această revoluție digitală. În anii ’90, am învățat să fac fotografii pe film, cu un exponometru manual, și am developat cu un aparat de mărit cu condensor în camera obscură, iar acum, în 2018, fac fotografii cu drona.
Primele mele fotografii publicate în Dilema au fost făcute pe film și developate manual. Toate pictorialele de modă și campaniile de publicitate pe care le-am făcut până în 2004-2005 au fost realizate pe film, cu lumina măsurată cu un exponometru.
Când au apărut aparatele digitale performante și programele de procesare a imaginii pe calculator, am fost obligat să învăț altă tehnică fotografică și să gândesc altfel imaginile. Datorită evoluției tehnologiei, am făcut fotografii pe care înainte nu puteam să le fac – și aici vorbesc de creșterea continuă a sensibilității și de scăderea granulației din imagini digitale. Acum pot să fac fotografie de noapte fără trepied și cu timpi lungi de expunere, ceea ce era imposibil pe film. Aparatul digital mi-a micșorat bagajul foto: am renunțat la trepied, la lumini portabile, la generator, la aparate și obiective mari și grele.
Fotografia cu drona este o etapă nouă: mă simt ca și cum aș avea un asistent teleghidat pe care-l trimit unde vreau eu să facă poze. Văd live ce face, compun cadrul și declanșez când îmi atrage atenția ceva.
De 28 de ani, fotografiez de la nivelul celor 1,78 metri ai mei, iar acum pot să-mi văd subiectele de sus. Pot să fotografiez niște detalii la care înainte nici nu visam, cum ar fi vârfurile de copaci, pot să-mi trimit asistentul să fotografieze un peisaj dintr-un punct de stație inaccesibil înainte (mijloc de râu, stânci la înălțime). Și toate astea în timp ce eu stau comod pe scaunul din mașină, la căldură, și beau un ceai din termos.
Ce am pierdut de când m-am apucat de fotografie e plăcerea de-a încărca filmul în aparat (sau poate e doar o nostalgie a mea), gestul de a arma un aparat mecanic și grija de-a număra corect cadrele expuse, ca să nu termin filmul exact când se întâmplă ceva important în cadru. Era plăcută emoția aia, senzația pe care o aveam în timp ce derulam manual filmul înapoi în casetă.
Dar digitalul mi-a dat ore de lucru pe lumină, la calculator, pe scaun – era destul de claustrofobic să stau ore întregi, zile la rând, pe întuneric, în picioare într-o cameră obscură.
Până acum, nu prea am fotografiat oameni cu drona, mi se pare cumva intruziv. Nici eu nu m-aș simți bine să văd o chestie cu elice care s-ar învârti pe lângă mine ca un țânțar zgomotos, care știu că face fotografii. Prefer să fac peisaje cu drona, mi-au lipsit în anii aceștia în care am făcut mai mult portrete.
Fotografiile din această serie sunt făcute în jurul Alba Iuliei. Am început cu Mureșul, mi-am căutat cele mai bune locuri pe Google Maps, care mi-a fost de ajutor atunci când mi-am ales subiectele foto pentru dronă. Am văzut că e sinuos și că are mulți afluenți în zonă, așa că am început cu Mureșul. Am continuat cu Râpa Roșie, care nu se poate fotografia în detaliu decât cu drona, și am fost în mai multe păduri din jurul orașului.“
de Cosmin Bumbuț
*fotojurnalul a apărut în ediția tipărită- Capital Cultural nr. 15
