Se împlinesc trei ani de când am scos primul număr tipărit al revistei Capital Cultural. Trei ani în care am realizat 15 numere, adică 30 de mii de reviste. Unde să fi ajuns toate revistele astea? Oare le țin oamenii în bibliotecă, așa cum speram și scriam noi în prezentarea revistei, acum vreo doi ani și ceva? Oare le colecționează și așteaptă la trei luni să apară un număr nou? Nu avem cum să contorizăm toate astea, deși, recunosc că de fiecare dată când văd în vreo cafenea că răsfoiește cineva Capital Cultural sau aud oameni cum întreabă la librărie când apare următorul număr al revistei, mă cuprinde un soi de satisfacție ca atunci când primeam la examen subiectul pe care îl știam cel mai bine. N-o fi mare lucru pentru unii, dar pentru noi, care ne-am azvârlit cu capul înainte, fără niciun plan editorial pe cinci ani, fără bani pentru tipar și fără cunoștințe într-o zonă unde dai de cercuri mari, mici, mai mici și mai mici, înseamnă enorm să vezi și să auzi că oamenii așteaptă să apară Capital Cultural.
„Reflexii & Reflecții” este tema pe care am ales-o pentru numărul 15, pentru că ne dorim să chestionăm rolul și situația presei culturale. Pornim din Sibiu și ajungem în țară. Aruncăm o privire către alte publicații de cultură, aflăm despre presa culturală din Viena, ne interesăm de studenții de la Jurnalistică și reflectăm asupra rolului nostru în comunitate.
Și mai reflectăm asupra publicului nostru. Nu-l cunoaștem în totalitate, însă ni l-am proiectat ca fiind un public rafinat, inteligent, care e mofturos la materialele mai puțin bune și care ne face să ne dorim să creștem de la un număr la altul. Oare cititorii ce gânduri au despre noi?
sursa foto: Samuel Zeller/Unsplash
