Sănătatea e o treabă delicată. Mai ales când vorbim despre sănătate la nivelul unui organism uriaș cum este o societate. România, de exemplu, a fost deseori diagnosticată cu fel de fel de infirmități, de metehne ca indicii ale unei degradări de natură morală: limbaj licențios promovat în exces, atitudini și gesturi de un gotesc alarmant, angajamente politice care frizează absurdul și care mâhnesc. Boala provocată de om, tot în om își găsește remediul. Printre cei care, din când în când, plasează câte o pastilă de sănătate ca un sincer act de patriotism, este scriitorul Radu Paraschivescu, doctor în loviturile de ficat care iau aerul României de bun-simț.

Întâlnirea cu Radu Paraschivescu am așteptat-o cu o nerăbdare stângace, doar este cel pe care l-am descoperit pentru prima oară acum ceva ani la recomandarea unei colege. Să vezi ce carte faină am citit! Și apoi au urmat emisiunile TV și alte cărți publicate, inclusiv cea mai recentă, România în 7 gesturi… Dar emoțiile s-au topit în fața calmului boem care a redus totul la un simplu algoritm: doi oameni și-o poveste.

Care a fost primul vis profesional? S-a îndreptat spre scris sau sport?

Primul vis profesional a fost să fiu zoolog și tocmai de aceea din timpul gimnaziului am vrut să urmez facultatea de zoologie. Nu știam că nu există așa ceva și, când am aflat, am fost foarte trist pentru că pe mine nu mă interesau oamenii, ci animalele. În timp, am ajuns interesat de oamenii care se comportă cu animalele, dar asta e altă poveste. Eram, deci, fascinat de animale și ajunsesem să copiez articole din revista Magazin, decupam poze cu ursuleți koala, cu elefanți, jaguari, făceam conspecte și mă puneam singur în ipostaza unui zoolog, a unui savant, a unui descoperitor de noi specii. La această fascinație a mea a contribuit și un profesor pe care l-am avut în clasa a 6a și care avea o rețetă foarte bună de predare: era aplicat, precis dar și ironic. M-a câștigat mai degrabă cu ironia decât cu rigoarea și precizia dar am început să vreau să-l imit acasă, între patru pereți, să mă comport ca el să preiau ceva din felul lui de a preda. Vorbeam cu niște elevi imaginari și mă vedeam cu un pas înaintea lui. El se limitase la catedră, iar eu aveam să fiu cercetătorul care descoperă ceva spectaculos în planul zoologiei. Asta este o poveste pentru planul academic, să-i spunem. În planul sportiv, vroiam să fiu Johan Cruyff care era fotbalistul meu preferat. Cel care se apropie acum de 70 de ani mi-a deschis mie ochii spre sport. Dar prima și prima opțiune era de zoolog. Nu m-aș fi gândit niciodată că o să vreau să mă fac scriitor, că o să reușesc să scriu, că o să am ce scrie, că o să fiu și publicat și vândut. Astea au venit mai târziu.

Să înțelegem că ați fost apropiat de natură?

Destul de puțin… Trăind în București, aș fi putut fi un copil al asfaltului. Din fericire, părinții mei mă trimiteau în vacanțe la Lugoj unde aveam niște neamuri care stăteau la 50 de metri de câmp, la marginea orașului adică. Acum câmpul a dispărut, au apărut noi cartiere de blocuri, magazine… La un moment dat fiecare apartament va avea câte un Mega Image. Acolo eram undeva la graniță între sat și oraș. Eram pe gârlă cu rațele, cu gâștele, mâncam porumb fiert și seara spuneam povești. Povesteam filme. Aveam un delegat, un băiat de pe stradă, singurul care se ducea la cinematograf de câte ori apărea un film nou, filmul schimbându-se la 3-4 zile. Se ducea la fiecare film, mai ales dacă era de aventură și ni-l povestea. Cât dura filmul, vizonarea lui, atât dura și povestirea pentru că avea o memorie sonoră în așa fel încât ne prezenta secvență cu secvență și mai ales cu onomatopee. Erau filme cu cowboy, cu împușcături iar el putea reproduce 50 de feluri de a împușca. Așadar, filmul era o înlănțuire de rafale, de schimburi de focuri, de dueluri, de tot feluri de episoade din astea care pe noi ne țineau atenți. Deci n-am trăit în natură propriu-zis, dar am avut de-a face cu o margine de oraș care bătea mai degrabă spre rural.

Ați fost și la catedră…

Am fost profesor 4 ani și câteva luni și aceaia au fost niște ani duri din punctul de vedere al subzistenței și ai imadiatului. Trebuia să fac naveta, nu aveam o cameră a mea unde să stau, era frig, era criză de alimente, se dădeau alimente pe bază de buletin iar eu, neavând, nu puteam să iau pâine, de pildă. Nu am avut pâine niciodată la Făget sau dacă aveam însemna că cineva din localitate lipsea și atunci mi se dădea bucata lui. Probabil că povestit acum pare, neplauzibil, însă e cât se poate de adevărat. Vânzătoarea era eleva mea la seral și mereu roșea când mă vedea intrând în brutărie. Întrebam: N-a mai rămais vreun corn? Aaa, un corn, da, cornuri avem o grămadă… Da-ți d’alea. Dar, cu toate greutățile acelea și cu naveta făcută în condiții mizere, mie mi-au rămași foarte luminoși anii ăia pentru că am avut bafta să nimeresc o școală bună și foarte bună. Era o școală foarte mare. Patru corpuri de clădire, cu pistă de carting, cu teren de baschet, în jur de 1000 de elevi, 40 de profesori și învățători dintre care unii foarte buni, elevi excelenți, alții slabi, foarte slabi, chiulangii, ca peste tot. Dar raportul mea cu ei a fost nemaipomenit. Noi ne-am privit la început, în prima zi, cu destule bănuieli. Nimeni nu știa nimic despre celălalt. Ei s-au trezit unu de la București care a venit peste ei dintr-o dată, eu m-am trezit proiectat într-un spațiu despre care nu știam mare lucru… Iar la despărțire, am plecat în lacrimi. Plângeam și eu și ei. Am plecar de acolo pentru că prima mea soție avea postul în alt oraș și eram musafiri în propria noastră familie. Ea avea parte de un director obtuz, niște colegi nu dintre cei mai cumsecade. A trebuit să sacrificăm posturile din învățământ și am devenit amândoi bibliotecari. A fost singura formă de a ne găsi un loc în București și de a funcționa împreună ca familie. Dar eu, dacă ar fi depins numai de mine, aș mai fi rămas.

DSC_3599

Umorul este una dintre specialitățile pe care scrierile dvs. ni le propun. Până unde se poate glumi?

Dacă n-avem nevoie de umor înseamnă că suntem proști. Pentru mine, un om care nu înțelege umorul este un om prost echipat intelectual. Și avem nevoie de umor dintr-un motiv de igenă mentală. Umorul nu înseamnă bășcălie, ci capacitatea de a observa o neregulă, capacitatea unui radar intern care depistează lucruri neplăcute, lucruri care ies din firesc, anomalii, aberații, derapaje alături de capacitatea de a le sancționa, de a le comenta într-o cheie accesibilă care să-ți creeze și o stare bună. Te distrezi, te amuzi dar te pune și pe gânduri. Un om care înțelege umorul este un om inteligent, care știe să se informeze și să păstreze o formă de echilibru. Până unde putem practica umorul? Până la nivelul maxim al decenței. Adică nu e decent, cuviincios și sănătos să râzi de o infirmitate. Dacă faci asta înseamnă că ești prost. Sau amputat afectiv. Nu poți râde de nenorociri și nici de prostia altuia. Prostia trebuie înțeleasă, nu menajată, dar asumată. Dar nu asumată prin bășcălie. Cine râde de un prost nu rămâne la propriul lui nivel ci coboară la nivelul prostului, și-și face un deserviciu. Altfel, poți să râzi. Poți râde de ridicolul lumii înconjurătoare, poți râde de niște excese religioase, chiar dacă există oameni care te vor afurisi, care te vor amenința sau pedepsi. Inteligența nu face, de fiecare dată, impresie bună. Unora nu le convine să fii inteligent. Dar nu cred că există limite în afara dramelor și a prostiei umane în starea ei neprelucrată.

Greșeli de exprimare, stâlcirea vorbirii corecte până la scenarii apocaliptice pentru limba română. Oare nu au existat mereu probleme de genul acesta?

Mereu au existat probleme de exprimare, însă nu mereu a existat vraiștea de acum. Pe de o parte ai mulțimea de canale prin, care se tot propagă prostiile, înainte nu existau atâtea iar filtrele parcă funcționau ceva mai bine, probabil de frică. Corectorii, redactorii, profesorii își făceau datoria mai bine. Pe de altă parte, avem zona virtualului care este o zonă în care criteriile redacționale nu funcționează. Acolo nu te sancționează nimeni dacă scrii fără cratimă. Ai fost grăbit, asta e explicația. Sau n-a bătut tasta aia bine sau oricum important este mesajul… Iată o explicație pe care o aud tot mai des. Deci nu contează dacă ești analfabet, dacă te înțelege celălalt, e bine. Nu e așa. Dacă nu ai o proprietate a termenilor, dacă nu ai o comandă bună asupra limbii, n-ai nici stil. Fără stil îți dispare literatura. Ziaristca se face cu stil. Mai departem, dacă pierzi proprietatea termenilor ajungi în entropie, ajungi în haos. Așa cum se circulă pe partea dreaptă a drumului, tot așa trebuie să ai niște reguli care trebuie asumate. Dacă nu le asumi, dacă unul joacă volei iar altul baschet, e posibil să se întâmple ceva neplăcut. Așa e și cu dezordinea din limbă. Eu nu sunt un grammar nazi, dar sunt un om care crede că e nevoie de niște reguli ca să nu ne dăm cap în cap.

Mai ales că, de cele mai multe ori, sunt cazuri de logică până la urmă…

Bineînțeles. Gramatica este o disciplină profund logică care are niște principii, are organicitatea ei, înțelesurile ei și care, odată asumată, îți asigură o comunicare mai fluidă.

Cacofonia?

Nu-i ceva grav. Este repetarea a două silabe. Lumea crede că este repetarea a două silabe care au litera C. Dar nu-i așa. Cum spunea Silviu Brucan, o societate ca Căile Ferate. Nu sună bine, dar nu este greșit. Este doar un pic neplăcut auditiv. Dacă spui o societate ca și Căile Ferate e neplăcut de-a dreptul pentru că este incorect. Tot cacofonie este și Am vorbit de Doina… Cacofonia nu este un mare viciu al limbii, nu sunt greșeli, sunt mici stângăcii. Este de preferat o cacofonie unei greșeli care vrea să evite o cacofonie. După părerea mea cacofonia este o temă falsă.

Ora doi sau ora două?

Toată România ar trebui să spună ora două. Știu că există, mai ales în Ardeal, formula ora doi dar nu e corect. Doi este marcă de masculin iar ora are genul feminin. Simplu. Și asta poate părea un fleac, dar nu e. Dacă totul e permis, vom ajunge să nu ne mai înțelegem între noi.

DSC_3605

Care au fost primele gânduri la vederea tablourilor lui Caravaggio?

Eu nu sunt un bun privitor de tablori. Mi-am dat seama de asta întrucât am avut în casă tot felul de albume de pictură. M-am uitat prin ele la început cu acea curiozitate anatomică a copilului de 8-9 ani care vrea să vadă nuduri. Pe el asta îl interesează în pictură, nu partea religioasă, ci femeile goale. După care mi-am făcut o minimă instrucție printr-un curs de istoria artei, istoria picturii, am citit niște cărți despre viețile pictorilor. Dar tot n-am vibrat. Pentru mine pictura nu însemna o miză, o plăcere, ci o achiziție culturală obligatorie. Și m-am uitat ca să am și eu o idee despre cine sunt impresioniștii, post-impresioniștii, cubiștii… ce au făcut, ce au adus nou. Mă uitam și admiram rigoarea, fotografia unei picturi (ce am aflat ulterior că este ceva foarte prost: niște pictori care imită niște fotografii, sunt niște pictori slabi). Dar la Caravaggio, am avut un fior, am rămas pe loc, fixat în fața tablorilor lui. Ce m-a atras? Probabil mai multe lucruri deodată. Clar-obscurul pentru care Caravaggio e celebru, fondul ăla negru care poate ascunde orice. M-a atras carnalitatea și carnația personajelor. Sunt foarte apăsate, foarte bine conturate și cu niște trăsături ce par să iasă din tablou. Și apoi am citit că modelele lui erau drojdia societății romane, bețivani, hoți, prostituate, oameni ai străzii, vagabonzi, toate scursurile erau modelele lui Caravaggio. El nu avea modele academice, personaje feciorelnice, mari caractere. Și am zis că aici trebuie să se afle ceva…mai ales că el a fost receptat într-o cheie tabloidă la vremea lui. El era scandalagiul cu majusculă: duelist, afemeiat, bisexual, bătăuș, împuțit, slinos, urât, răzbunător, cârcotaș. Avea toate cusururile. Și-și trăia fiecare zi ca pe ultima. A murit ciuruit de boală pe la 39 de ani. Cu toate acestea a ajuns să fie pictorul oficial al Sfântului Scaun. Mi s-a părut mie că este o poveste de spus. Am vrut să văd și cealaltă latură a lui, pe cea lăuntrică. În momentele lui de criză, de comunicare cu divinitatea, de pierdere și regăsire a busolei, de revelație. Și așa a apărut Fluturele negru care are ca titlu numele unui tablou pe care Caravaggio îl începe dar care arde. Asta e o invenție, Caravaggio nu a pictat niciodată un fluture negru, dar mi-a plăcut pentru că se placa foarte bine pe Roma sfârșitului de secol XVI, început de secol XVII. Sunt bolnav de Roma. Aș cutreiera-o stradă cu stradă.

Dar ce face Roma atât de specială?

Mi se pare că lumea începe cu Roma. Acolo sunt toate ingredientele vieții noastre, ontologice, culturale, arhitecturale, muzicale, lumea, cerul, limba, piatra, pereții ăia scorojiți, culorile de teracotă, simțul proporțiilor, felul în care străzile comunică, fântânile… E o bogăție, o risipă de genialitatea acolo…

Ajungem acum la Coimbra, așadar la un alt roman. Cât de mult bine face prelucrarea istoriei?

În Coimbra locuitorii erau complici la această prelucrare. Dacă le spuneai că vrei să mergi pe urmele unui anumit personaj, te lăsau să o faci fără să te atenționeze că e o istorie prefabricată în secolul trecut. Ceea ce e interesant e cum iei tu contact cu locul ăla. Ce-ți spune ție soarele de acolo. Albastru. Portugalia este o prizonieră a albastrului. În Lisabona ai cerul care de obicei nu are urme de nori, oceanul și fluviul. Deci trei inundații albastre care se varsă una într-alta.

Și cartea pe care tocmai ați lansat-o, are intenții ușor de deslușit…

România în 7 gesturi este o carte care sper să clatine niște inerții în rândul nostru, al oamenilor obișnuiți. Este o carte întârziată. Ar fi trebuit să fie scrisă mai devreme, nu la 25 de ani de tranziție românească. Am vrut să arat că, în condițiile unor opțiuni corecte în anii 89-90, România, acum, ar fi arătat altfel. Nu ar fi fost Danemarca sau Olanda, dar ar fi putut fi un fel de Cehia, de Polonia sau Slovenia. Dar atunci au avut loc niște mari scurt-circuite, niște greșeli enorme, niște măgării care pe noi ne-au dat înapoi. Este istoria modului în care noi am fost târâți înapoi în istorie de niște oameni mai importanți sau mai puțin importanți dar fiecare cu un capital de vinovăție absolut de necontestat.

Presa și cerea publicul – un fel de cine-a fost primul? Oul sau găina?

E o relație de complicitate. O relație în care publicul are un soi de ipocrizie pe care nu și-o recunoaște și în care presă nu toată, dar în bună măsură, evoluează pe linia minimei rezistențe: am descoperit o rețetă a succesului facil, pe asta insistăm. Aduce rezultate? Aduce. Ne interesează ca publicul nostru să fie mai înțelept? Nu. Ne interesează să fie prost, pentru că așa îi putem da marfă de calitatea a doua. Deci nu trebuie să fim noi mai inteligenți zi de zi. Putem fi la fel, iar publicul va fi precum câinele lui Pavlov. Era un banc celebru cu ce a făcut Pavlov după ce i-a murit câinele: i-a adus de mâncare două săptămâni. Reflexul invers.

Foto: Cristian Bîscă