Sub pretextul unui nou spectacol de teatru independent, actorul Florin Coșuleț ne provoacă la o întâlnire cu omul dinlăuntrul nostru. Și ce moment poate fi mai prielnic pentru introspecție dacă nu sărbătorile de iarnă, timp în care majoritatea dintre noi tindem să fim pozitivi în gândire și acțiuni?

Povestea soldatului de Charles-Ferdinand Ramuz este un spectacol care nu țintește amuzamentul. Capătă, pe alocuri, nuanțe nostime pe care actorul, prin șarmul său binecunoscut le creează, însă povestea imaginează întâlnirea unui soldat cu diavolul. La bază o parabolă rusească, textul, închipuit pe muzica lui Igor Stravinski, îl surprinde pe protagonistul poveștii, un soldat, în momentul în care își vinde vioara diavolului în schimbul unei cărți care prezice viitorul finațelor lumii. Iar cum nici un pact cu diavolul nu se poate încheia atât de simplu, narațiunea continuă cu peripețiile soldatului care încearcă să își recupereze vioara în dorința de a o salva pe prințesa pe care o întâlnește pe drumul pactului său cu diavolul. Când acesta aproape că își atinge țelul, diavolul apare, cum altfel, decât, pe neașteptate și răstălmăcește toate întâmplările de până atunci.

Florin Coșuleț ghidează publicul în această lume prin vocea-i și intonația-i atât de calde și ne lasă să popsim într-un univers magic, cu inserțiile muzicii lui Igor Stravinski, intrepretate de Raluca Stratulat la vioară, Ciprian Dancu la clarinet și Mihai Murariu la pian.

Trecerile dintre diferitele personaje creează momente de suspans incredibil, iar în jurul tău abia dacă poți auzi vreun sunet în afară de cel surd al curiozității. Diavolul, simpatic, joacă într-o parodie interpretată cu mult umor, iar prințesa devine atât de reală încât parcă o și vezi trezindu-se în acea dimineață în care soldatul o întâlnește.

„Nu poți să adaugi ce ai avut, la ce ai acum”

Chiar dacă foile de pe care Florin Coșuleț citește basmul ca un adevărat învățător cu har au rolul de a ne induce în eroare, imaginile pe care actorul le proiectează ca pe un ecran invizibil în fața publicului devin pe parcursul spectacolului mai reale, mai animate și mai colorate, iar acest lucru nu face decât să dovedească că povestea soldatului este o poveste care trebuie imaginată, nu văzută. Iar dacă interpreții s-ar afla într-o altă încăpere și noi nu i-am vedea, doar i-am auzi, povestea soldatului și-ar păstra același șarm și același tonus. Propoziția care ne va bântui zile întregi după ascultarea poveștii, „Nu poți să adaugi ce ai avut, la ce ai acum”, ne reamintește că vrem mereu din ce în ce mai mult și tocmai asta ne descurajează.