De vorbă cu criticul de film Irina Margareta Nistor, despre cinematografia românească de dinainte și de după 1989
La scara istoriei, 30 de ani înseamnă foarte puțin, e o perioadă infimă. La nivel personal, poate fi mult. Pentru film o fi mult, o fi puțin? Am întrebat-o pe Irina Margareta Nistor ce reprezintă 30 de ani în istoria cinematografiei, în general, și pentru cinematografia românească, în special.
Având în vedere că cinematografia nu are decât 120 de ani și un pic, dacă facem un calcul înseamnă un sfert, așa încît e mult, mai ales că lucrurile nu se măsoară neapărat în ani. Cinematografia a mers oarecum lent cît a fost filmul mut, după aceea s-a mai activat puțin, iar acum, în ultimii ani, la nivel mondial merge foarte rapid și e foarte greu să măsori. Timpul nu mai are aceeași valoare nici măcar în cinematografie. Dar pentru noi, în România, înseamnă mult, în sensul că lucrurile s-au schimbat categoric nu neapărat odată cu revoluția, ci mai ales în ultimii 20 de ani. Acum sînt per total mai multe filme românești cunoscute de întreaga planetă. Și nu pentru că nu au existat și înainte de 1990 cîteva producții absolut remarcabile, ci pentru că, asemeni nouă, nici filmele nu puteau să circule liber.
Cum ați caracteriza anii care s-au scurs de la revoluție, cum au fost ei pentru filmul autohton?
Irina Margareta Nistor: Cred că au fost niște ani înfloritori, exact pe principiul că mai întîi au îmbobocit, apoi au înflorit. E o floare pe care știm să o întreținem bine și continuă să încînte. Marele cîștig este că în ultima vreme chiar și publicul de la noi a început să iubească mai mult filmul românesc. Pînă acum era mai degrabă un produs de export; dacă pe vremuri alergam după tot ce era străin, în privința filmelor a trebuit un timp pînă să ne obișnuim că ce se produce la noi este alt stil, că e ceva care în majoritatea cazurilor ne privește, că nu-i neapărat amuzant și relaxant cînd mergi la cinema, și că distanța e foarte mare între ce oferă americanii față de ce oferă ai noștri. Cel mai bun exemplu este recentul film ”Maria, regina României”, despre care inițial se putea crede că va avea succes doar prin festivaluri, dar iată că a fost sold out în cinematografe în primul weekend de la lansare. În concluzie, lumea își dorește povești cît mai sentimentale, cît mai frumoase, care să îi scoată, poate, din viața de zi cu zi; vrea comedii – mă gîndesc la ”Filantropica” lui Nae Caranfil pe care nu a depășit-o nimeni – sau la ”Concertul” lui Radu Mihăileanu.
Ați anticipat deja, voiam să vă întreb ce s-a schimbat la publicul român, cu ce așteptări merge la cinema și dacă are încredere în filmul românesc sau e mai degrabă reticent.
Irina Margareta Nistor: Cred că are ceva mai multă încredere. Și cred că la asta a contribuit și faptul că o parte dintre producții a fost cumpărată inclusiv de Netflix. E o modă, toată lumea trage spre Netflix, cum a tras inițial spre HBO și faptul că le-au luat ei a dat încredere. Știi cum e omul: vrea întotdeauna o părere a altcuiva, vrea o călăuză. Poate că nu întotdeauna criticul de film e important, ca altădată; am observat că uneori dacă știi că filmul a fost preluat pe aceste canale devine mai important decît premiile obținute prin festivaluri.
Dacă v-ar întreba un străin sau cineva care nu știe nimic despre istoria cinematografiei românești, care ar fi reperele obligatorii? Ce filme i-ați spune că trebuie neapărat să vadă?
Irina Margareta Nistor: Categoric aș începe lista cu ”Pădurea spînzuraților” (1964, r. Liviu Ciulei) pentru că fixează perfect o Românie și un fel de a gîndi și de a cunoaște intens tot ce înseamnă și cinematografia, dar și oamenii de-aici. Aș continua cu ”Reconstituirea” (1968, r. Lucian Pintilie), după aceea aș zice ”Probă de microfon” (1980, r. Mircea Daneliuc) pentru că are legătură și cu televiziunea, care a însemnat mult în țara noastră și încă înseamnă – sîntem dependenți de ea, chiar dacă nu întotdeauna recunoaștem acest lucru. Pe listă aș mai pune ”Secvențe” (1982, r. Alexandru Tatos), apoi, după 1990, ar urma ”Filantropica” (2002, r. Nae Caranfil), ”A fost sau n-a fost” (2006, r. Corneliu Porumboiu), ”Cum mi-am petrecut sfîrșitul lumii” (2006, r. Cătălin Mitulescu), ”Marți, după Crăciun” (2010, r. Radu Muntean), ”4 luni, 3 săptămîni și două zile” (2007, r. Cristian Mungiu). În egală măsură, ca să ne cunoască mai bine aș recomanda și ”Amintiri din Epoca de Aur” (2009, film colectiv pe un scenariu scris de Cristian Mungiu). A fost important și ”Două lozuri” (2016, r. Paul Negoescu). Neapărat pe listă s-ar regăsi ”Un pas în urma serafimilor” (2017, r. Daniel Sandu), la care țin foarte tare, și ”Sieranevada” (2016, r. Cristi Puiu), pe care l-aș putea vedea de nenumărate ori.
S-a tot vorbit despre Noul Val Românesc. Există propriu-zis ca mișcare în cinema sau e doar o formulă pe care am ales-o ca să încadrăm filmele recente?
Irina Margareta Nistor: E o formulă pe care au ales-o străinii, nu am ales-o noi. Pentru regizori e neplăcut: sînt totuși entități distincte și am scăpat de comunism, e dezagreabil să fii luat așa, la grămadă. Fiecare în parte reprezintă altceva, sînt lucruri total diferite, sînt creatori foarte speciali și mi se pare normal să le displacă ideea asta de a fi luați paușal, în comun, cîtă vreme nici măcar nu merg toți pe același gen. Poate singura chestie comună e că aproape toate se termină cu o melodie, de obicei una demodată și nu în legătură directă cu subiectul filmului. E cazul inclusiv în cazul scurtmetrajului ”Cadoul de Crăciun”, din 2018, regizat de Bogdan Mureșanu care a ajuns pînă la Premiile Academiei Europene de Film și care sper să ajungă chiar și la Oscaruri. Multe filme se termină cu o melodie și cred că e singurul lucru comun, în rest sînt foarte diferite. Multe, din păcate, nu sînt filme de public larg, sînt intense, sumbre, pe principiul că nu-ți place să te uiți în oglindă, doar dacă arăți mult mai bine decât în realitate.
Mi-a plăcut mult ”Cadoul de Crăciun”, cred că ar merita să fie văzut de cît mai multă lume. E important să fie văzut și de cei născuți după 1989 și care nu au cunoscut pe pielea lor realitatea, așa cum era ea în dictatură. (n.r. În decembrie 2019, ulterior discuției noastre cu Irina Margareta Nistor, ”Cadoul de Crăciun” a câștigat premiul Academiei Europene de Film și a fost propus pe lista scurtă de nominalizări pentru Oscar la categoria Cel mai bun scurtmetraj).
Irina Margareta Nistor : ”Cadoul de Crăciun” este remarcabil și sintetizează perfect acești 30 de ani și mai ales teama din ultimele zile de dinainte de acești 30 de ani. E absolut formidabil. Sînt foarte multe detalii bine redate: cît de tentantă putea fi pentru un copil o portocală, duplicitatea, frica de vecini sau precauția în legătură cu ce se vorbește în casă. La rîndul meu îmi amintesc că de la 3 ani mama mi-a spus să am grijă ce vorbesc – și pe-atunci vorbeam mult – să nu cumva să zic că avem icoane în casă. În schimb, se vede că Bogdan Mureșanu e foarte tînăr, pentru că la un moment dat e o replică acolo, personajul spune că ar bea o cafea și soția îl întreabă dacă nu e prea tîrziu pentru cafea, fără să se gîndească la faptul că pe vremea aceea nu era cafea; era nenorocirea aia de Wiener Cafe și era nechezolul, un amestec oribil. Sau în românește apare în scurtmetraj Moș Gerilă, de care noi ne băteam joc și-i ziceam Moș Crăcilă, dar care în traducere a rămas tot Father Christmas sau Santa Claus; ar fi trebuit să pună acolo Father Frost ca să fie clar că n-am avut voie, oficial, să rostim numele lui Moș Crăciun. Astea sînt niște detalii care marchează și care nu ar trebui uitate niciodată.
Apropo de noul val, au tot fost reproșuri că în mai toate filmele românești se stă în sufragerie și se mănîncă ciorbă. Dar, așa cum ați remarcat, nu sînt toate filmele la fel. Sînt destule care ies din linie, îmi vin acum în minte ”Cîini”, regizat de Bogdan Mirică, ”Charleston”, al lui Andrei Crețulescu și, evident, recentul ”La Gomera”, regizat de Corneliu Porumboiu, unde chiar se trage cu ochiul înspre filmele mai vechi ale lui Sergiu Nicolaescu, foarte cunoscute înainte de 1989.
Irina Margareta Nistor: Andrei Crețulescu vine din zona criticii de film, a trecut în partea cealaltă, ca François Truffaut, și asta se vede. Are multe pasiuni cinematografice și aluzii pe care îți face plăcere să le descoperi pe ecran: le găsești și la Tarantino, de exemplu, și la cei care au început să facă film din marea pasiune pentru a șaptea artă. Corneliu Porumboiu îl pune elegant pe ecran pe Sergiu Nicolaescu și cu umor, am apreciat mult treaba asta. Spre deosebire de Radu Jude care îl face praf. În gînd îi reproșam același lucru lui Tarantino, când s-a legat de Bruce Lee (n.r. în ”Once upon a time in Hollywood”). Principiul meu este că oamenii aceștia fiind morți, nu se mai pot apăra. Asta mi s-a părut foarte frumos la Porumboiu: că a punctat exact cît a trebuit. Îi știm toate păcatele lui Sergiu Nicolaescu, și din punct de vedere al creatorului și al caracterului, dar există oameni în România care l-au iubit sincer. Nu poți să îi faci așa ceva cuiva care nu se mai poate apăra.
În plus, nu poți șterge toată filmografia lui Sergiu Nicolaescu, nu-i poți ocoli toate filmele istorice.
Irina Margareta Nistor: Nu. ”Mihai Viteazu” pînă la un punct funcționează. Sau ”Dacii”. Ca să nu mai vorbim de ”Osînda”, care e remarcabil. Nu discut de cele de după revoluție, despre care ai senzația că le-a făcut altcineva.
Sînt importante premiile pe care le cîștigă filmele românești la festivalurile internaționale? Mai exact pentru cine sînt importante?
Irina Margareta Nistor: Cred că pentru autori în mod sigur sînt importante. În momentul în care orgoliul va fi mai puțin intens față de afecțiunea pentru public, atunci se va crea un echilibru și toată lumea va fi fericită.
Poți asculta varianta audio a interviului aici.
articol apărut în Capital Cultural nr. 20
foto: arhiva FITS
