„Încerc mereu ca tot ce scriu să aibă o geometrie internă, o arhitectură care să ordoneze poveştile şi să le dea o perspectivă.”

de Diana Joicaliuc

„Mi-am dorit o carte care să aibă, la propriu şi la figurat, ieşire la mare”, povesteşte Corina Ciocârlie, autoarea volumului ”Bucureşti, kilometrul zero”, apărut recent la editura Tracus Arte. Un volum care a prins contur în timpul lunilor de lockdown din cauza pandemiei, iar „contrar nemişcării s-a dovedit a fi o carte despre călătorii”, spune autoarea stabilită de douăzeci de ani la Luxemburg. Şi cum putem călători oriunde visăm, în perfectă siguranţă, chiar din confortul propriei locuinţe, dacă nu prin intermediul cărţilor?

Bucureşti, kilometrul zero a fost conceput ca o prelungire a Dicţionarului de locuri literare bucureştene (editura Humanitas) pe care l-a scris împreună cu Andreea Răsuceanu. Aceleaşi personaje din romanele de ieri şi de azi, precum Fred Vasilescu, Nadina Iuga, Gore Pirgu sau Vica Delcă revin pe scenă cu intenţii şi mijloace diferite. Se plimbă la pas, pe două sau pe patru roţi, cu trenul ori pe schiuri, în plină vară ori în miezul iernii, prin Buşteni, Sinaia, Eforie, Techirghiol, la Paris şi Berlin. Călătoria personajelor din proza românească începe prin anul 1860 şi ajunge până în zilele noastre.

Critic literar, doctor în ştiinţe filologice, Corina Ciocârlie predă româna la Curtea Europeană de Justiţie, literatură comparată la Universitatea din Luxemburg şi teoria şi practica editării la Universitatea din Bucureşti. Am stat de vorbă despre pasiunea pentru geografia literară, dar mai ales despre fascinaţia pentru itinerariile urmărite cu creionul pe hartă şi apoi explorate la pas.

O asemenea carte presupune un efort documentar minuţios. Ce v-a atras în continuare la Bucureştiul literar?

M-au atras, în mare, cam aceiaşi plimbăreţi şi aceleaşi locuri din Dicţionarul scris împreună cu Andreea Răsuceanu. S-a schimbat doar perspectiva, din statică a devenit dinamică. Nu i-am mai surprins pe protagoniştii romanelor aşezându-se tacticos la o masă de cafenea, ci alergând după un tramvai, gonind cu maşina la Şosea, luând trenul spre Buşteni sau Predeal. Ideea a fost să-i privesc din nou pe aceiaşi aventurieri, să văd cum se comportă în „sezonul doi” al serialului, unde li s-au pus la dispoziţie şi mijloace de locomoţie, nu doar decoruri şi costume de epocă…

Le sunt foarte recunoscătoare celor de la editura Tracus Arte fiindcă au fost de acord să publice – în culori – o colecţie de cărţi poştale vechi, alese în mare parte din corespondenţa bunicilor mei din anii 1920-1930. Ilustratele călătoresc, exact ca personajele, de multe ori pe căi întortocheate. Şi unele şi altele spun poveşti, descriu peisaje, trădează emoţii, completându-se reciproc în paginile cărţii.

Proiectul acesta pe care l-aţi început în primele luni ale pandemiei a fost maniera dvs. de a călători atunci când întreaga planetă era consemnată la domiciliu. Care a fost prima oprire de pe traseul dvs.?

De la bun început mi-am dorit o carte care să aibă, la propriu şi la figurat, „ieşire la mare”. Anul trecut, când a început povestea cu statul în casă, cel mai mult mi-a lipsit marea, ideea că aş putea oricând să-mi pun trei lucruri într-un rucsac şi să plec la sfârşit de săptămână să privesc de pe plajă un apus şi un răsărit. Cum asemenea fantezie devenise brusc de neconceput, m-am gândit să recuperez măcar senzaţia evadării de unde se putea, adică din paginile de roman, din descrierea Balcicului ori a Cavarnei la Anton Holban, din incursiunile lui Fred Vasilescu la Movilă ori ale lui Niculae Moromete la Eforie. Cred că de asta am şi ales, ca motto al cărţii, biletul pe care Dora i-l trimite în Cartea nunţii lui Jim Marinescu, anunţându-l că Medy îi invită la Constanţa, pe el şi pe Lola: „La ora 8 precis să fii la Gara de Nord. Nu uita costumul de baie”. E exact genul de mesaj pe care mi-aş dori oricând să-l găsesc în cutia poştală.

Călătoria ficţională începe aşa cum aflăm încă din titlu, de la Kilometrul zero. Cum aţi imaginat întreaga explorare a acestui oraş „la răscruce de vânturi şi destine”? Bucureştiul literar e observat de foarte sus (ca în Orbitorul lui Mircea Cărtărescu) dar, coboară şi în zonele subterane (din nuvelele lui Mircea Eliade).

Încerc mereu ca tot ce scriu să aibă o geometrie internă, o arhitectură care să ordoneze poveştile şi să le dea o perspectivă. Aici am desfăşurat totul pe două axe, una orizontală şi una verticală. Personajele evoluează în cercuri concentrice în jurul Kilometrului zero, marcat simbolic de roza vânturilor din faţa bisericii Sf. Gheorghe, dar şi de jos în sus sau de sus în jos, călătorind când spre Steaua Sirius, cum o fac adesea protagoniştii romanelor lui Mircea Cărtărescu, când spre centrul Pământului, cum o fac nu doar eroii lui Jules Verne, ci şi ai lui Mircea Eliade. Importantă e, de fiecare dată, nu atât distanţa parcursă, cât energia cinetică, elanul iniţial care îi face să nu poată sta locului.

Volumul dvs. este o radiografie a deplasărilor personajelor prin, înspre şi dinspre Bucureştiul ficţiunii. E un du-te vino continuu: vara se pleacă, la mare, la munte, la băi. Care sunt destinaţiile preferate ale protagoniştilor romanelor, dar mai ales care sunt mijloacele de transport favorite?

Prin Bucureştiul literaturii se circulă cel mai adesea la pas, cu birja ori cu tramvaiul, mai rar pe bicicletă ori cu metroul. Înspre şi dinspre Bucureştiul literaturii se circulă cu automobilul, cu trenul, cu luntrea pe Dâmboviţa, cu aeroplanul de la Băneasa, ba chiar cu zeppelinul ori cu montgolfierul pe deasupra oraşului.

Indiferent de epocă, printre cele mai prizate destinaţii se numără Eforie, Techirghiol, Buşteni, Sinaia şi, lărgind cercul, Parisul, Berlinul, Italia în general. Oarecum surprinzător a fost să constat cât de des se pleacă la băi, la orice băi din Europa. Probabil de teama plictisului, a urâtului pe care îl secretă repasul duminical ori luna lui Cuptor, Bucureşteanul pleacă vara unde vede cu ochii, la Călimăneşti, la Slănic Moldova, la Karlsbad, Deauville sau Vichy, oriunde şi oricum, numai să nu se facă de râs, înfruntând ca un caraghios căldurile „dropicale”, cum spune Caragiale, în timp ce toţi amicii plecaţi care încotro se întrec în a trimite acasă ilustrate cu cerbi şi căprioare, piscuri semeţe şi flori de câmp.

Mitică, Gore Pirgu sau Vica Delcă sunt câteva personaje pe care le menţionaţi mai des. Au fost şi personaje care v-au dat bătăi de cap?

Personajele nu-mi dau bătăi de cap, dimpotrivă. Pe cei din speţa lui Mitică, a lui Gore Pirgu ori a Vicăi Delcă e o plăcere să-i vezi bătând Bucureştiul în lung şi în lat, ba pe jos, ba cu birja ori cu tramvaiul şi comentând cu umor nebun tot ce le iese în cale. Şi unii, şi alţii ar fi ghizii ideali dacă ar trebui să i se explice unui străin, vorba lui Lucian Boia, de ce e Bucureştiul altfel. Toţi trei laolaltă, Vica, Mitică şi Gorică, mi se par a fi chintesenţa spiritului dâmboviţean, cu bunele şi relele lui, cu moravurile îndoielnice şi băşcălia salvatoare.

Locurile şi traseele menţionate sunt numeroase, cartografiaţi hanurile bucureştene, mahalalele, pieţele, străzile, casele. Care a fost cel mai ofertant loc din oraş?

Fiind vorba de călătorii, Gara de Nord. E punctul unde se intersectează cele mai multe traiectorii şi planuri de vacanţă din proza românească. În Gara de Nord coboară din wagon-lit Hilda sosită de la Viena la invitaţia Cocăi-Aimée în Drumul ascuns, precum şi Drăgănescu revenit în Bucureşti după un sejur la Beau-Site. În Gara de Nord descind Gogu Nicolau şi Lică Ştefănescu, după o excursie la Buşteni în Sub pecetea tainei. Din Gara de Nord pleacă Nadina Iuga împreună cu Raul pentru a sărbători Crăciunul la Amara, în Răscoala.

Fie că e vorba de plecări sau de sosiri, intersectarea destinelor româneşti e anunţată metaforic de încren­gă­tura de macazuri, de semafoare şi bariere care, între Gara de Nord şi Chitila, dau tonul peripeţiilor, confirmându-le protagoniştilor că a sosit momentul să-şi abandoneze inerţia şi să înceapă aventura.

Locurile sunt strâns legate de cărţi. Cum poţi vedea Lisabona fără Saramago în minte sau Istanbul fără Pamuk? Care sunt primii scriitori care vă vin în minte atunci când vă gândiţi la Bucureşti?

George Călinescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Radu Cosaşu, Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameşteanu.

Bucureştiul le obsedează pe multe dintre personajele literare. În Enigma Otiliei, bogatul Pascalopol a construit în pustietatea Bărăganului „o replică ruralizată a locuinţei din inima capitalei”. Pentru dvs. ce înseamnă Bucureştiul?

Există într-adevăr, la mulţi dintre protagoniştii romanelor despre care vorbim, obsesia imaginii în oglindă, a replicii miniaturale de genul brelocului cu Turnul Eiffel sau cu Statuia Libertăţii. Şi în Răscoala lui Rebreanu, Grigore Iuga i-a construit Nadinei, cu bani împrumutaţi de la Banca Română, o replică fidelă a casei şi a dormitorului conjugal de pe strada Argintari din Bucureşti. Ce-i drept, nu i-a reuşit manevra, Nadina întorcându-se plictisită în Bucureşti şi clamând că nimeni nu-i poate pretinde să se înmormânteze de vie nici chiar „într-un cavou de lux”.

Eu una n-aş încerca să reproduc la Luxemburg vreun fragment din Bucureşti – cu excepţia, poate, a apartamentului modernist mobilat de Doamna T. pentru Fred Vasilescu. Cred că Bucureştiul nu poate fi duplicat precum Mica Veneţie din Las Vegas, pentru că e, înainte de toate, o stare de spirit, o „forma mentis” care îi presupune şi pe Nadina Iuga, pe arhitectul Ioanide şi pe Nory Baldovin, dar şi pe toţi Miticii şi Costicii de ieri şi de azi.

Ce aţi aduce şi ce nu aţi aduce din Bucureştiul literar în Bucureştiul real?

În Bucureştiul de azi aş aduce înapoi bazinul cu valuri de la Lido, Grota cu Giganţi din Parcul Carol, Hala Matache, Cartierul Uranus, Arsenalul, Dealul Spirii, casa lui Costache Giurgiuveanu de pe strada Antim, Lăptăria lui Enache, fostul Gambrinus, fosta cafenea Fialkowski, fostul Jockey Club. Lista e practic interminabilă.

Nu aş aduce – sau nu aş păstra – ceea ce numeşte Mihai Zamfir Cartierul Depărtat, nu în sensul distanţei care îl separă de centru, ci ca metaforă a unei stări de spirit agresive, vulgare, care devine, parcă, tot mai prezentă, tot mai invazivă. Bucureştiul pe care l-am regăsit astă-vară, după o absenţă de mai bine de un an, mi s-a părut dintr-o dată foarte departe de cel în care îmi doream să revin – mai îmbâcsit, mai haotic, mai agitat, ca să nu zic ostil. Probabil asta s-a datorat şi contextului nefericit, constrângerilor dictate de pandemie, dar şi faptului că, odată desprinsă de Bucureştiul ficţiunii – cartea era deja terminată, urma să apară –, nu-i mai aveam drept însoţitori pe Dania, pe Otilia, pe Fred Vasilescu, ori pe Lache şi Mache.

Care sunt reperele după care credeţi că poate fi recunoscut cel mai bine Bucureştiul de ieri şi de azi?

Dacă ar trebui să desenez pe o hartă Bucureştiul de ieri, aş fixa probabil ca jaloane principale Capşa şi birjele din faţa fostului Teatru Naţional. Pe harta Bucureştiului de azi, aş plasa mai întâi Piaţa Universităţii, cu fântâna unde Radu Jude a filmat Cea mai fericită fată din lume. Cred că am fost şi eu, într-o zi de decembrie, tot acolo, „cea mai fericită fată din lume”. Piaţa Universităţii, cu mica placă de granit prinsă cu două şuruburi ruginite pe zidul Institutului de Arhitectură – „Aici s-a murit pentru libertate 21-22 decembrie 1989” – şi borna purtând inscripţia „Kilometrul 0 al Bucureştiului, zonă liberă de neocomunism”, din faţa Intercontinentalului.

După Dicţionarul de locuri literare bucureştene şi Bucureşti, kilometrul zero, vor mai apărea şi alte poveşti din Bucureştiul ficţional?

Bucureştiul literaturii e prezent în două capitole dintr-o carte care tocmai mi-a apărut, în franceză, la editura Signes et balises: Europe zigzag. Petit atlas de lieux romanesques. E vorba de încă o invitaţie la călătorii româneşti, dar pe alte trasee, pe străzi pariziene ori berlineze, printr-un cimitir din Praga ori o grădină publică din Trieste, un port grecesc sau un cartier londonez. Şi acolo, din preumblările şi reveriile personajelor, se naşte un soi de odisee scrisă pe mai multe voci, pornind din Portul Pireu, trecând prin Paris, Lisabona, Roma, Praga, Ferrara, Londra, Copenhaga, Bruxelles şi încheindu-se, logic, în Itaca. N-am uitat, fireşte, să pun pe harta Europei literare Răşinariul lui Cioran, Balcicul lui Paul Morand, Bucureştiul lui Mircea Cărtărescu şi Mircea Eliade.

În zigzag, cum o anunţă titlul, periplul traversează locuri seducătoare, dar fantomatice, cel mai adesea metamorfozate de capriciile memoriei. Din succesiunea sau din suprapunerea lor ia naştere un atlas subiectiv, făcut să ne transporte departe în spaţiu şi în timp: astfel, farul de pe Tamisa al lui Joseph Conrad ajunge să se învecineze cu podurile peste Tibru ale lui Alberto Moravia, iar Ministerul Adevărului imaginat de Orwell stă alături de blocurile turn din Trilogia de beton a lui J.G. Ballard şi, ca să revin la Bucureştiul ficţiunii, alături de Casa Poporului văzută cu ochii lui Mircea Cărtărescu.

*Interviu publicat în Capital Cultural nr. 29.