Primul pas e să-ți alegi avatarul. Dar mai înainte de asta te înregistrezi online, se joacă în rețea, în felul ăsta știe și finanțatorul câți copii accesează site-ul și-și face și el o statistică. Finanțatorul e Ministerul Educației.
Deci îți alegi avatarul. Aici, lucrurile sunt deocam­dată simple: fată sau băiat, părul maro, haine unisex, gri. Îți găsești un nume, deși finanțatorul ar prefera să fie numele real, dar e greu de verificat. La început, n-ai arme.
Fac o paranteză să-ți spun că trebuie să ai peste 14 ani, dar e mai mult pe propria răspundere. Programul te întreabă: ai împlinit 14 ani? și eu n-am cunoscut încă vreun băiat de 10 care să zică NU. Deci se merge pe încredere și pe controlul parental. Nuditate: zero. Violență: moderată. Toate textele și dialogurile au fost avizate de Ministerul Educației.
Nu poți să joci pe calculatorul lui tataie. Noi ne-am străduit să ținem necesitățile de sistem la minimum, dar tot îți trebuie un Intel Core civilizat, să ai măcar 2 Giga de ram și 10 Giga liberi, un Windows XP, placă de sunet etc. Să o luăm altfel: dacă suportă pe el Sims 4 sau PUBG, suportă și asta.
Începem. Întâi ai un intro, normal, și nu exagerez când spun că ne-a ieșit bestial. Am lucrat la el toată echipa, vreo șase luni. E și intro, și tutorial, înveți cum se joacă, și funcționează și ca trailer, fiindcă e absolut perfect.
Deci ai ecranul negru, nu vezi nimic vreo 7 secunde, dar începi să auzi ceva și e încă vag. Pe fondul negru apare întâi: Ministerul Educației și Cercetării, prin programul nu știu ce, scris cu alb, literele tremură puțin și dispar. Tot negru. Pe urmă sonorul devine mai clar și e o voce de bărbat, parcă latră, îți dai seama că ține un discurs. E chiar Ceaușescu. În varianta inițială, nu spunea decât „dragi tovarăși și pretini”, cum spunea el, dar în buclă și sunetul se distorsiona de la o redare la alta, destul de creepy. Ministerul n-a fost de acord. Acum, e o bucată mai lungă de discurs, un decupaj, bineînțeles, în care îi felicită pe oamenii muncii, ta da da, „și înaintare spre comunism!”. Știu tot textul, dar nu vreau să-ți stric plăcerea.
În timp ce Ceaușescu vorbește, începi să-l vezi pe el, instalat la un pupitru înalt, și, treptat, ce e în jurul lui: blocuri. Totul e pe griuri. Și pe urmă, între două blocuri, apare un punct mic și negru care înaintează, are ceva în mână, flash-flash-flash, când pe punct, când pe dictator, efectul e incredibil și e și tutorial, că înțelegi cine pe cine atacă. Exact când zice Ceaușescu: „înaintare spre comunism!”, punctul devine om, e avatarul băiat și are în mână o pancartă cu care îi dă în cap: Zaaaaam! Aici venea explozia de roșu, de sânge, dar ni s-a cerut ceva mai puțin explicit și acum e galben. Zaaaaam! pe galben și titlul jocului:
JOS COMUNISMUL! cu Arial Black. În fundal sunt o mulțime de puncte care cresc, că nu ești singur, și ăsta e tutorialul pentru nivelul 1, la care nu ai nicio armă în afară de pancartă.
Bun, a trecut intro-ul, îți apare menu-ul, în care sunt nivelurile, și începi cu începutul.
Nivelul 1 – clasele a IX-a și a X-a. Aici ai un text pe ecran, curge cam ca la „Războiul stelelor”: ți se povestește cum a fost comunismul, între ce ani, că s-au distrus aia și aia, că era greu și poporul suferea de foame. La primul nivel, cum spuneam, nu ai arme. Te plimbi așa prin peisaj, blocuri, culori mohorâte, și te așezi la cozi. Vezi o coadă, te așezi. Abia pe urmă apare pe ecran ce se dă și ai punctajul în funcție de asta. Coada la pâine: 100 de puncte, la stropitori: 5 puncte. Pierzi ceva vreme, dar trebuie neapărat să acumulezi, ca să poți înainta.
După ce ai strâns măcar 300 de puncte, durează cam 3-4 minute, începe distracția. Poți să dai next și apare un tip cu șapcă, care îți zice că să mergi la miting. Îți dă o pancartă. O iei, intri într-o coloană. Toți scandează: Cea-u-șes-cu-Pa-ce! și se aude muzică, un cor, e „Partidul-Ceaușescu-România”, varianta integrală. Te lași pe spate și aștepți să se termine.
Dacă ți se pare mult că e două minute jumate, nu e, fiindcă ai acolo esența comunismului. Ai poze cu dictatorul, cu oamenii, cu demolările, cu cozile, intercalate finuț, afli tot ce e de aflat. Am fi putut să băgăm toate astea în intro, dar ne lungeam și era păcat. Funcționează ca un crescendo natural, adică: ai stat la cozi, vezi cum e cu Ceaușescu, miting, ești pregătit.
Ți se deblochează mișcările și începi să acționezi. Dacă nu ai mai jucat niciodată, aici poți să pierzi ceva timp, până te prinzi să dai click și să afli: unu, ce poți să faci cu corpul tău; doi, care e traseul. Dacă vrei să lupți singur, n-ai decât, dar e mult mai avantajos să te duci la alt jucător din rețea, să întinzi mâna, click, apare legătura prieteniei și arată ca o cătușă. Atunci punctele se pun la un loc și îți crește și energia, ai un cursor în stânga sus. Te miști mai greu, e adevărat, dar merită.
Ca s-o scurtez, misiunea nivelului unu e să mergi spre Ceaușescu și să îl lovești cu pancarta în cap. Pe măsură ce te apropii, apar securiștii și îi lovești și pe ei cu pancarta. Pierzi puncte dacă ți-o iei tu pe coajă, dar mai apar cozi pe parcurs și recuperezi. Dacă te coordonezi bine cu prietenul tău, loviturile se calculează dublu. Sincer, nu prea ai cum să pierzi. Teoretic, poți, dar practic, dacă pleci de acasă și lași jocul deschis, el intră în stand by și atunci nu te mai atacă nimeni. Nivelul unu îl câștigă toată lumea.
Nivelul doi e gândit pentru elevii mai mari, cla­sele a XI-a și a XII-a, așa că ai mai mult text. Și animația e mai sofisticată, iar ideea de prietenie se schimbă. Nu mai faci click! mână pe mână, ci formezi grupuri de câți vrei, până la zece jucători, care nu sunt obligați să alerge împreună. Misiunea ta e să ocupi Comitetul Central, să îl prinzi pe Ceaușescu și să îl arestezi. Dacă ai destule puncte, îți cumperi arme, dar e ceva mai complicat.
Nu mai există cozi, fiindcă nivelul doi se referă chiar la zilele Revoluției, 21-22 decembrie 1989. Ai și aici o parte descriptivă, la început, adică mitingul. Ești acolo, avatarul tău e acolo, și Ceaușescu în balcon, „dragi tovarăși și pretini” și până la celebrul „alo! alo!”, cu poze reale și secvențe de film. Durează un minut și patruzeci și cinci de secunde. În lateral ai și un text care, cum spuneam, nu e făcut de noi și se încheie cu: „dar poporul nu a mai suportat”.
Cum acumulezi puncte: distrugi pancarte, asculți Radio Europa Liberă (ai o iconiță, dreapta sus) sau ajuți un alt manifestant. Când ai strâns 300, poți să-ți iei cuțit; la 500, pistol; la 1000, armă automată. Astea sunt variantele. Dacă e pană de curent, pierzi puncte. Dacă mănânci bătaie sau încasezi un glonț, pierzi energie. Spre deosebire de nivelul unu, poți să și mori.
Sunt multe detalii, nu are sens să ți le spun pe toate. Există de fapt trei etape, cu un fel de vuuușșș între ele, pe măsură ce înaintezi pe hartă. Întâi ești la miting, începi acolo bătaia, pe urmă fugi pe străzi, e chestia cu punctele și înarmarea, ajungi la Comitetul Central și vuuușșș intri, lupte pe scări, pe coridoare, vuuuușșș biroul în care e ascuns Ceaușescu și el e păzit de securiști, lupta finală. Aici era cât pe ce să renunțăm la formarea de echipe, fiindcă poate fi frustrant, cineva care luptă mizerabil primește brusc puncte din cauza grupului în care a intrat și invers. Prietenia e mult mai puțin avantajoasă decât la clasele IX-X. Ți se pare că e, dar în lupta finală îți dai seama că te trage înapoi și e prea târziu să renunți.
Cum de poți să îl arestezi pe Ceaușescu în Comi­tetul Central, când el a fugit cu elicopterul la Târgo­viște? Era prea complicat să respectăm ade­vărul istoric. Așa aveam de gând, inițial, să facem o urmărire de mașini cu arestarea la final, dar se pierdea din miza jocului și n-am vrut asta. După atâtea împușcături, faptul că șofezi pe contrasens nu mai e așa de palpitant. Le-am explicat celor de la Minister și au înțeles. Variantele de final sunt acum: fie îl înhați pe Ceaușescu și ai un fel de explozie de confetti, cu Libertate! și alte texte, plus un rezumat al poveștii reale (cu tot cu Târgoviște), fie îți scapă și fuge cu elicopterul (și chiar îți dă cu tifla, pe geam). Ori poți să mori, se întâmplă și asta. Restartezi.

de Ema Stere

sursa foto: Shutterstock

*articol apărut în Capital Cultural nr. 20