Țara te vrea prost. Așa te-o fi vrând ea, dar Sarmalele Reci au încercat dintotdeauna, prin versurile lor, să deștepte: un simț, o conștientizare a unor situații și imboldul de a acționa. Despre acest cântec, Zoltán András spune că a fost o revelație și pentru ei, le-a fost infirmat mitul că prin alte părți ale lumii ar umbla câinii cu covrigi în coadă, existau fani de ai lor în Germania, în Elveția care le-au spus că textul e și despre ei, despre societatea lor, societate care de aici, din România, părea un paradis al armoniei sociale.

Generația cu cheia de gât. Asociere generală, dar haideți să facem un recurs la particularități. Ce a însemnat pentru Sarmalele Reci perioada comunismului și cu ce ați asocia-o?

Zoltán András: Suntem o trupă apărută la începutul anilor ’90, într-o perioadă în care persista încă un soi de comunism remanent. Numai că, spre deosebire de muzicienii care veneau din anii ’80 (referențiali pentru noi) precum Timpuri Noi, Alexandru Andrieș și Florian din Transilvania, noi aveam libertatea de a spune lucrurile pe șleau, în gura mare, în refrene precum „Țara te vrea prost”. Nu mai era nevoie să ne ascundem după simboluri enigmatice sau să strecurăm șopârle textuale. Suntem niște copii ai comunismului, dar și ai Revoluției și ai mișcărilor sociale din ’90 – ’92. Aveam acumulată în noi multă frustrare, dar ne bucuram de posibilitatea de a o exprima (mai mult sau mai puțin) liber. Era o perioadă în care libertatea expresiei încă se revendica și se disputa. În anii noștri de debut, încă se simțea opresiunea regimului Iliescu, încă se simțea amenințarea Uniunii Sovietice.

Perioada de după – am ieșit din comunism, a ieșit și comunismul din noi? De ce metehne i-a fost greu românului să se debaraseze?

Zoltán András: În cântecele noastre, noi prezentăm viața româ­nu­lui simplu cu simpatie și solidaritate. Avem cân­tece despre migrație, despre sărăcie, despre bucuria de a trăi simplu. Există ironie în Violeta, N-ai nimic pe sub tricou, Campion de biliard etc., dar e una blândă, de tip folcloric. Mai mult decât metehnele românului simplu, noi am atacat metehnele parveniților și ale sistemului opresiv. Da, există cântece precum Nicu Ceaușescu preșe­­dinte în care încercăm reflecții despre tentația de a ne căuta un tătuc, un prințișor, un Ceaușescu mai mic care să ne conducă. Așa cum mulți s-au prins, Nicu Ceaușescu era, dincolo de persoana cu acel nume, un alias pentru Ion Iliescu, cel care era considerat un succesor „pe linie de partid” al lui Ceaușescu senior.

Țara te vrea prost. Te mai vrea țara prost? Cât de mult credeți că s-au deșteptat oamenii societății actuale?

Zoltán András: Noi folosim cuvântul prost în diverse accepțiuni în diverse cântece. Uneori poate însemna un înțelept care face pe prostul, ca în Prostul satului (oarecum, ca The Fool on the Hill al Beatleșilor). Când am spus că Țara te vrea prost, ne-am referit la perversiunea sistemului de a promova incompetența, pe „cel mai supus față de cel mai sus pus” și de a te atrage în „armata națională a capetelor seci”. E un cântec care și-a găsit ecou și în țări pe care noi le credeam paradisuri de armonie socială, precum Elveția sau Germania. Fani de ai noștri de acolo, odată ce au citit traducerea, ne-au spus: „hei, exact ca la noi!”… În plus, „Țara te vrea prost” e unul dintre titlurile-slogan cele mai citate și mai parafrazate de către editorialiști, pamfletari din media și simpli protestatari. În ultima vreme, e mult pomenit apropo de hibele sistemului de educație. Îl invocă până și corporatiștii, când sunt supărați pe management. E un cântec care nu așteaptă neapărat o mântuire, cât o conștientizare, o înar­mare a simțului critic colectiv. Noi îi facem pe oameni să gândească zâmbind și, eventual, cântând.

Ce versuri ar fi scris Florin Dumitrescu, textierul vostru, pe care îl și cunosc personal, pentru Sarmalele Reci, în perioada dictatorului?

Zoltán András: În anii ’80, Florin a frecventat trupa Timpuri Noi ca groupie și prieten al lui Artan, cel care l-a îndemnat să scrie lyrics-uri. Printre multe alte texte „date la perete” pentru Timpuri Noi, există un singur vers care a rămas din acea perioadă ceaușistă. În cântecul „Perfect”, Florin i-a propus lui Artan să schimbe versul „O iarnă grea” (versiune înregistrată în studiourile Radio România) cu „Ooo… totul e minunat”. Era un vers parodic și antifrastic, care, cântat cu emfază de vocea baritonală a lui Artan, era receptat ca exprimând tocmai contrariul: totul e un iad (în dictatură).

Ne întoarcem la formație. Cât de greu v-a fost să vă impuneți pe piață? Pe atunci, era loc destul…Fizic, cel puțin. Cât spațiu de înțelegere a fenomenului aveau românii?

Zoltán András: Comunitatea de rockeri ne-a primit cu brațele deschise. Apoi, am avut parte de sprijinul presei democratice, al radiourilor independente și al intelectualilor critici, contestatari ai regimului tota­litar. Anul 1999 a însemnat un moment de cotitură, o dată cu lansarea hitului Tele­fonul nu mai sună, al cărui clip a fost difuzat în heavy rotation (fără exagerare) pe ProTV. A fost un cântec de dragoste, nu de protest, dar, prin inter­mediul lui, Sarmalele Reci au ajuns la inima românului simplu, care „nu prea e cu rockul”. Peste încă doi ani, aveam să lansăm Șpriț de vară, un hit care avea să intre pe compilații de petrecere, alături de manele și cântece folclorice de pahar. Dintotdeauna am încercat să rezol­văm acest paradox: cântecele cu miză socială sunt apre­ciate de „intelectuali”, în timp ce oamenii simpli, despre a căror viață vorbim în principal, nu prea ajung la mesajele noastre. Încă ne străduim să găsim o soluție.

V-ați confruntat cu cenzura în primii ani de existență a trupei?

Zoltán András: Nu era propriu-zis cenzură, mai mult un fel de ghetoizare, de izolare, de care sufereau toate vo­cile contestatare din acei ani. Am primit amenințări în revista România Mare a lui Vadim Tudor, dar asta mai degrabă ne-a promovat într-o elită a artiștilor incomozi. Am primit des­tule șicane, dar eram căpoși și ne făceam loc prin cluburi, teatre, case de cultură studențești sau centre culturale ale ambasadelor. Adevărata cenzură am resimțit-o nu atunci, în perioada de tranziție, ci mai târziu, după 2000. E cenzura radio­urilor comerciale și a sistemului mediatic-con­sumerist care încurajează moda hiturilor care țin doar o vară, lipsite de valoare muzicală și de mesaj. Culmea e că și radiourile alter­native strâmbă din nas, pentru că nu suntem nici pe placul corporatiștilor fandosiți și nici ai hipsterilor. Un radio de rock unde aveam prieteni ne-a refuzat în 2006 un cântec foarte curajos, în care ne luam de întreaga clasă politică (Adrian Băsescu) pe pretextul că „noi nu difuzăm manele”. Desigur, era un pretext. Dar am avut mereu de partea noastră publicul, care astăzi numără mai multe generații de ascultători.

Vă numiți Sarmalele Reci, evocați o mâncare tradițională de Sărbători. Nu pregătiți ceva pentru Crăciunul care vine?

Zoltán András: În ultimii ani, când Crăciunul a devenit o sărbă­toare consumeristă, în care suntem împinși să cheltuim tot mai mult și să ne distrăm tot mai superficial, noi, Sarmalele Reci, venim cu un mesaj de solidaritate și compasiune pentru cei mai puțin favorizați dintre noi. Avem, încă din anii ’90, un cântec despre un bătrân care „își toacă pensioara” ca să le cumpere cadouri nepoților. Domnu’ Popa (așa se intitulează cântecul) tră­iește singur și uitat, iar Crăciunul e pentru el un prilej de a primi vizita celor dragi din familie. Cântecul povestește cu un umor duios călătoria lui plină de riscuri din piață până acasă, pe un drum alunecos de iarnă. E un cântec nelipsit din concertele noastre în ultima lună a anului. Sunt comunități de rock și de folk care îl cântă ritualic în această perioadă, știu toate versurile și acordurile de chitară, e din repertoriul clasic al munțomanilor. Și, pentru că fanii ne-au cerut-o, am mai compus de curând un cântec de Crăciun, pe care îl avem actualmente în lucru și sperăm să îl lansăm în decembrie 2019. Este tot un cântec dedicat oamenilor singuri și deprimați, care scriu felicitări de Crăciun, acele SMS-uri sentimentale care încep cu „Fie ca…” și care tind să ne aga­seze. Numai că oamenii aceia se așteaptă să primească și ei un răspuns de la noi. Ei bine, noi le răspundem chiar cu acest cântec, de un umor dulce-amărui, care chiar așa se intitulează: „Fie ca”.

Autor: Gina Matei

*articol apărut în Capital Cultural nr. 20