Interviu cu regizoarea Adina Lazăr
Războaiele mici, duse pe frontul individual, nu sunt la fel de vizibile ca marile conflagrații, dar afectează pe termen lung sănătatea societății. Mafia pădurilor a distrus familiile celor care li s-au opus, iar dezvăluirea adevărului despre complicitățile crimelor comise sub acoperirea autorităților locale deschide un front de luptă cu corupția națională. Diseminată în societate, violența împotriva femeilor, exploatarea și traficul sexual sunt războaie de zi cu zi ale multor femei din România despre care teatrul aduce mărturia unei tragice realități. De la teatrul documentar la teatrul documentat, parcurgem drumul de la realitatea frustă la ficționalizarea ei prin două spectacole semnate de dramaturga Alexandra Felseghi și regizoarea Adina Lazăr, prin care e diagnosticată starea morală a nației. Spectacolele Verde tăiat (coproducție Asociația Pro Teatru și Centrul de Cultură şi Artă Zalău) și Nu mai ține linia ocupată! (Teatrul Național Cluj) conturează programul a două artiste care cred în misiunea socială și politică a teatrului. Am stat de vorbă cu regizoarea Adina Lazăr, într-o dimineață incertă de februarie, înainte ca realitatea războiului din Ucraina să ia locul luptelor duse de oamenii simpli cu sistemul corupt, cu rețelele interlope. Războiul creează contextul favorabil acțiunii grupărilor mafiote și rețelelor corupției, dar dincolo de vulnerabilitata cetățeanului, solidaritatea rămâne arma cu care putem rezista răului, așa cum o dovedesc oamenii de rând în zilele acestui război. Teatrul documentat ne vorbește despre această luptă. (OCG)
Oana Cristea Grigorescu: Cum ați trecut de la teatrul documentar la formula teatrului documentat?
Adina Lazăr: Noi am făcut teatru documentar verbatim până la momentul Verde tăiat. Privind în urmă, pot spune că a fost un noroc să nu mai putem face documentare pe teren la declanșarea pandemiei în 2020, deși aceasta era partea din procesul de creație care ne plăcea cel mai mult. Alexandra s-a documentat din articole, reportaje și din dosarul cauzei pădurarului ucis. Ne-am întrebat cum să prelucrăm informația pentru textul de spectacol. Sunt totuși niște norme și cutume de respectat în teatrul documentar, dar în acele condiții ne-a ieșit o struțo-cămilă în care văduva livra informații și cifre de la Greenpeace. Ceea ce e firesc în teatrul verbatim asumat politic nu funcționează în ficțiune. Nu părea firesc ca o femeie care și-a pierdut soțul să ne spună câți metri cubi se taie anual din pădurile românești. Era ceva ce nu funcționa. Nu empatizam cu ea. Pentru Alexandra Felseghi a fost un moment eliberator când am decis să facem un spectacol cu poveste. Ea s-a împlinit ca dramaturg cu Verde tăiat, și cred că de abia aștepta acest moment. În sfârșit, nu mai aveam interviuri și stenograme pe care să le asamblăm într-un bricolaj. E drept că am fost și contestate pe ici, pe colo, că ăsta nu e teatru documentar, dar am simțit nevoia să ne distanțăm. Vocilor care au remarcat că nu e teatru documentar le-am răspuns că e teatru documentat. Ne asumăm că nu vrem să vindem spectacolul sub eticheta teatrului documentar și am lansat acest termen pentru a ne distanța un pic de zona pur documentară. Am folosit trei cazuri din presă, iar ficțiunea s-a dezvoltat în scena visului văduvei. Dar personajul Irinuc, vecinul, camerele de pe casă sunt reale, evenimentul cu ursul e real, deci partea documentară rămâne consistentă în spectacol.
Care a fost procesul de lucru la Nu mai ține linia ocupată!, premiera din decembrie de la Teatrul Național Cluj?
Adina Lazăr: Cu Nu mai ține linia ocupată! ne-am asumat că nu vom face teatru documentar. Alexandra a pornit de la Cazul Caracal, dar în fond, textul și spectacolul vorbesc despre o epidemie de agresiuni și crime. Părinții Alexandrei Măceșanu sunt și nu sunt reali în spectacolul nostru, pentru că am inclus și câteva elemente inspirate chiar din viața noastră de familie. Am pornit din realitate, dar e eronat să spunem că e un spectacol despre Cazul Caracal. Ne-am dat seama că până la urmă e un spectacol despre femeile din România; e un pic despre empowerment, e povestea fetei traficate cu metoda lover boy și nu știu care poveste e mai puternică.
Firul narativ principal urmărește povestea Andreei, adolescenta exploatată sexual, dar spectacolul vorbește, de fapt, despre o amenințare socială. Cazul Caracal e doar referința generică, vârful aisbergului care ne arată că există o rețea criminală mult mai puternică în care sunt implicate și instituțiile statului. Părăsind metodele teatrului documentar, ați ficționalizat câteva cazuri reale și întrebarea e dacă, astfel, construiți conștient o dramaturgie documentată?
Adina Lazăr: Da, discutam cu Alexandra exact despre asta. La Verde tăiat poate nu eram conștiente, dar acum ne-am asumat această direcție, și ea face parte dintr-o viitoare trilogie, Trilogia (ne)dreptății. Alexandra lucrează deja la un al treilea text, dar despre el nu pot spune încă nimic. În această etapă profesională nu vrem să lucrăm sau să reinterpretăm dramaturgie clasică; Romeo și Julieta, să zicem. Deși, eu am în gând un spectacol documentat despre cazuri din Țara Oașului unde trăiesc oameni care nu pot să iasă din casă pentru că sunt legați de un lanț de crime în neam.
Există în România comunități conduse de legea kanun-ului?
Adina Lazăr: Da, în Țara Oașului, zona Borșa. Sunt neamuri care își transmit de la o generația la alta datoria răzbunării. Dacă ne documentăm acolo cred că găsim un filon, o poveste de iubire între doi tineri care nu pot să se întâlnească, pentru că băiatul nu poate ieși din casă, fiind amenințat de legea răzbunării. Am observat că publicul este atras de povești contemporane. Este mult mai ușor să empatizezi cu ce vezi pe scenă atunci când te regăsești în poveste sau știi pe cineva care a trăit ceva similar. De asta aveau succes tragediile antice, erau oglinda cetății. Acum, pe mine și pe Alexandra ne interesează să vorbim despre ce se întâmplă în jurul nostru. Îmi aduc aminte că în facultate forțam povestea doar ca să schimb ceva în abordarea dramaturgiei clasice. Mă străduiam foarte tare să găsesc, să inventez situații mai mult sau mai puțin plauzibile doar ca să pot relaționa cu textele pe care trebuia să lucrez. Căutam continuu noi forme și când am început să fac teatru documentar am simțit că am reușit să mă eliberez, că mi-am găsit vocea regizorală și am început să fac spectacole în care mă regăseam total. De exemplu, 3 milioane e un spectacol care a pornit de la relația mea cu prietenii din comunitatea gay, despre care știam că trec prin niște situații foarte grele în contextul referendumului pentru familie. Pentru mine, ca regizoare, este important să înțeleg cât mai bine lucrurile despre care vorbesc în spectacol.
În „Nu mai ține linia ocupată!” construiești personaje sau doar voci, la fel ca în teatrul documentar?
Adina Lazăr: Actorilor le-am spus înainte de premieră să nu uite că facem spectacolul acesta pentru toate femeile care au trecut prin astfel de situații. Nu le-am cerut să facă personaje, ci să caute în ei. Să nu caute persoane reale pe stradă, ci să găsească firul în ei, mai ales că Ionuț Caras e tată, Adriana Băilescu și Elena Ivanca sunt mame și au avut repere personale pentru personajele părinților. De data asta nu am mai încercat să construim personajele pornind de la interviuri cu oamenii reali, cum am făcut la Fabrici și uzine. Nu am mai considerat că e necesar ca hainele sau gesturile să corespundă exact cu personajul, să personifice vocea. Am avut noroc că actorilor le-a plăcut, au empatizat cu personajele și au putut să își asume vocile lor. Pentru un actor e greu să fie o voce, el vrea să joace personaje. Ei nu m-au întrebat ce joacă, dar gândul meu era că nu sunt personaje, în felul clasic în care înțelegem acest termen. Totuși, Diana Buluga are 34 de ani și joacă credibil o adolescentă.Adina Lazăr:AL: Actorilor le-am spus înainte de premieră să nu uite că facem spectacolul acesta pentru toate femeile care au trecut prin astfel de situații. Nu le-am cerut să facă personaje, ci să caute în ei. Să nu caute persoane reale pe stradă, ci să găsească firul în ei, mai ales că Ionuț Caras e tată, Adriana Băilescu și Elena Ivanca sunt mame și au avut repere personale pentru personajele părinților. De data asta nu am mai încercat să construim personajele pornind de la interviuri cu oamenii reali, cum am făcut la Fabrici și uzine. Nu am mai considerat că e necesar ca hainele sau gesturile să corespundă exact cu personajul, să personifice vocea. Am avut noroc că actorilor le-a plăcut, au empatizat cu personajele și au putut să își asume vocile lor. Pentru un actor e greu să fie o voce, el vrea să joace personaje. Ei nu m-au întrebat ce joacă, dar gândul meu era că nu sunt personaje, în felul clasic în care înțelegem acest termen. Totuși, Diana Buluga are 34 de ani și joacă credibil o adolescentă.
Andreea e, mai degrabă, o tipologie.
Adina Lazăr: Aș spune că sunt niște personaje pe care le-au căutat în ei, în capacitatea lor de a empatiza cu subiectul. Pe Diana a costat-o destul de mult rolul Andreei. O vedeam că se retrăgea după repetiție. Știu că n-a venit detașată; adică intru, joc, plec.
Corul antic joacă rolul martorului, al raisonneurului care cere dreptate. Cum ai ajuns la soluția corului antic?
Adina Lazăr: Căutând o formă. Să găsim o expresie în zona de empowerment, să nu facem o melodramă, ci să cerem dreptate. Fetele din cor cred că au simțit că sunt vocea adevărului și s-au implicat foarte mult. Dar m-a impresionat și felul în care Cosmin Stănilă și Radu Lărgeanu au lucrat cu Diana, negociind fiecare mișcare, cerându-i acordul pentru gesturi care o puteau afecta personal. Au discutat între ei, au căutat soluții pentru scenele mai dure, de violență. O întrebau, ești OK dacă pun mâna? Negociau fiecare pas și pot să spun că băieții au avut mare grijă de ea.Adina Lazăr:AL: Căutând o formă. Să găsim o expresie în zona de empowerment, să nu facem o melodramă, ci să cerem dreptate. Fetele din cor cred că au simțit că sunt vocea adevărului și s-au implicat foarte mult. Dar m-a impresionat și felul în care Cosmin Stănilă și Radu Lărgeanu au lucrat cu Diana, negociind fiecare mișcare, cerându-i acordul pentru gesturi care o puteau afecta personal. Au discutat între ei, au căutat soluții pentru scenele mai dure, de violență. O întrebau, ești OK dacă pun mâna? Negociau fiecare pas și pot să spun că băieții au avut mare grijă de ea.
E ceva nou în modul de lucru al actorilor, asistăm la schimbarea eticii procesului de creație în teatru?
Adina Lazăr: Vreau să cred că da, dar nu știu pentru că nu am mai lucrat la spectacole cu un grad atât de mare de agresivitate. Noi nu am vrut să arătăm acte violente, tot timpul ne-am oprit pe muchie. Oricum m-a impresionat grija cu care au lucrat actorii și felul în care s-au protejat unii pe ceilalți. În jurul spectacolului s-a creat o echipă. Domnul director Mihai Măniuțiu mi-a spus că se vede că actorii sunt cu mine. Acesta cred că a fost un mare câștig pentru mine ca regizoare aflată la un prim proiect de o asemenea anvergură. La prima repetiție m-am dus după două săptămâni nedormite, tratate cu anxiolitice. Mă gândeam că dacă actorii ar fi dorit să îmi dovedească că nu contez ca regizor, în 15 minute mă demontau.
Ți-a fost teamă de ei?
Adina Lazăr: Foarte tare. M-am dus cu gândul că fiecare trebuie să aibă o bucată de jucat, mi-era teamă să nu îmi spună că nu au ce juca, să mă întrebe „da, ce vrei să spui cu asta?”. Așteptam în primele zile de repetiții să pice drobul, dar nu s-a întâmplat nimic. Ionuț Caras mi-a fost profesor și acum se schimbau rolurile. Eram stresată de întâlnirea cu (Adrian) Cucu, eram timorată de doamna (Elena) Ivanca. Am descoperit că Elena e un om deosebit de cald și pe Ionuț l-am simțit mai aproape decât în cei trei ani de facultate. Cu Cucu am lucrat grozav, cred că la milimetru, am colaborat extraordinar. Poate și din cauza subiectului, dar simt că am avut o întâlnire totală cu toată echipa. Asta poate și pentru că, din fericire, eu cred că actorii trebuie să își imagineze personajul și să îl facă așa cum îl simt ei. Nu îmi place să mă bag în bucătăria actorului, să stau la povești nesfârșite, să discutăm psihologii. Dacă vreau ca personajul să plângă, de exemplu, nu mă apuc să îi spun actorului de ce, nici să îi construiesc eu lumea interioară. Am foarte mare încredere în actori, în general, și sunt îndrăgostită de ei. În schimb, îmi place cel mai mult să lucrez detaliile și legăturile dintre ceva ce se întâmplă într-o scenă care mai apoi se leagă poate cu un gest din altă scenă, chiar dacă nu știu dacă sunt mereu vizibile. În cuplul părinților Alexandrei Măceșanu, de exemplu, mama amintește de prăjituri și apare la sfârșit cu prăjitura cu mere. Poate că în spectacol se observă, poate nu.
Ai plecat din teatrul independent documentar, ai ajuns pe scena mare a Teatrului Național Cluj. Te-ai mai întoarce în independent?
Adina Lazăr: În independent cu siguranță, dar nu pot să spun acum dacă aș mai vrea să fac teatru documentar. M-aș întoarce la documentarea pe teren. Asta mi-a plăcut teribil, să fac interviuri. Dar nu știu dacă în momentul de față aș mai vrea să mă întorc la asamblări de scenarii fără un fir narativ. Nu cred că aș vrea neapărat să lucrez pe monoloage ca structură dramaturgică. Mie mereu mi-a plăcut să creez situații; să și arăt efectiv, nu doar să îmi povestească personajul că a pățit ceva. Să creez doar cadre pentru un monolog simt că mă limitează ca regizor. Nu spun că ăsta e teatrul documentar, spun doar că eu am nevoie și de puțină… poveste. În momentul în care pot să creez un univers am de lucru și mie asta îmi place să fac.