de Radu Vlad

Născut și crescut în urbanul Galați, ca majoritatea băieților am învățat să înot la malul Dunării. Tot acolo, mi s-a întipărit în analele minții parfumul frumosului fluviu. Au trecut ani de zile de când nu m-am mai scăldat în apele tulburi pline cu pește, dar încă port în minte mirosul dunărean.

Curios din fire, într-o zi m-am întrebat oare în ce fel se vede Dunărea la Budapesta. Și am plecat să văd alături de iubita mea și de ai mei părinți. Traseul a fost Galați – Sibiu (noul loc de baștină) – Budapesta. Plecăm în zori de zi din istoricul și dragul nostru Sibiu spre Buda și Pesta să sorbim o cafea tare. Facem o primă oprire în Arad să gust o friptură matinală și apoi, cu toată viteza, spre capitala de pe Dunăre. Ajungem destul de repede și după un check-in, realizat în trei timpi și trei mișcări am pornit la pas fără țintă.

Ne dezmorțim oasele pietrificate de atâta stat în mașină și fix înainte de a începe ploaia ne adăpostim într-o cafenea. Ne îmbie o sumedenie de mirosuri și sunete. Lumea vorbea într-o limbă total necunoscută servind vinuri, cafele, beri, fripturi și alte bunătățuri. Găsim o masă de patru și încercăm să ne dăm seama dacă cineva s-a prins că suntem turiști. Planul a fost deconspirat de chelneriță. Ne-a luat comanda și a trebuit să îi vorbim în engleză. După o cafea și o bere autohtonă o luăm din loc în căutarea Dunării.

1

Inițial, Budapesta nu a fost impresionantă; străzi și mașini, oameni și clădiri. Vitrinele prăfuite pline de antichități și kitsch-uri păreau că te ghidează spre frumusețea orașului. Un tresărit ca și cum un strop de apă rece îmi căzuse pe ceafă, îmi străbătu corpul în momentul în care imaginea dezolantă a fost spulberată de măreția și arhitectura gării. O clădire impunătoare, cu o fațadă ce te face să crezi că, odată ce treci de ușile înalte, vei pași în alt tărâm, într-o lume fermecată. Cred că dacă un vrăjitor din poveste ar arunca o magie peste acea clădire și ar putea vorbi, atunci ar spune povestea a milioane de oameni ce hoinăresc organizat de colo-colo. Până și refugiații credeau că e un vrăjitor în gară, un fel de Merlin. Veniseră în număr cât mai mare să asculte poveștile cu trenuri ce aveau să-și odihnească roțile încinse la mal de Dunăre.

Cu cât înaintam spre necunoscut cu atât se schimba și aerul, devenea mai rece și mai apăsător. Rămas cu gândul la ce povești se spun la marginea peronului mă trezesc brusc înconjurat de clădiri, care mai de care dichisite și aranjate. Curgerea ireversibilă a timpului nu a omis să își pună amprenta într-un mod artistic, adăugând un parfum ce te purta cu mintea la timpuri de mult apuse.

Am închis ochii, ascultând șoapta unui balcon închis într-un frumos turn. Brusc, trotuarul pe care în urmă cu câteva secunde se perindau fel și fel de oameni moderni, ce se hrănesc tehnologizat, s-a mutat în epoca când doamnele purtau pălării brodate, asortate cu umbrele dantelate, iar domnii își scoteau jobenul în timp ce pufăiau pipe scumpe de cireș. Gemene clădiri stăteau strajă, una albă, alta neagră. O îmbinare ce mă duce cu gândul că ele unite sunt întruchiparea lui Charon, luntrașul de pe Styx și că oferind o monedă, voi traversa Dunărea. A fost suficient să privesc cu o deosebită plăcere frumoasa lucrătură arhitecturală.

2

Din doi pași și-o săritură, am ajuns în cele din urmă să vedem bătrânul și frumosul fluviu. Un impunător pod se întindea la picioarele noastre și ne invita să îl străbatem spre Buda, sora Pestei. În capătul podului se înalță, pe o colină îmbrăcată de o frumoasă cascadă, statuia Sfântului Gerard. Maiestuasa sculptură este doar un pretext pentru curioși de a ajunge la Citadela și la Statuia Libertății. După un urcuș solicitant, recompensa a fost pe măsură.

O priveliște minunată, Dunărea cu ale sale vapoare și șalupe ce plimbă curioșii, orașul ce își întinde adormitele străzi spre căderea nopții și, din loc în loc, câte un pod ca o brățară cu pietre prețioase frumos colorate. Noaptea se așterne rece peste umerii noștri obosiți de drum. Urcam clandestin într-un autobuz fără a fi siguri că ne va duce până la hotel. Norocul e de partea noastră și ajungem cu bine.

4

Odată cu răcoarea dimineții pornim spre a mai descoperi frumusețile capitalei. Pe drum acostăm pentru niște cofeină la pahar și de pe un gard un baiețel hazliu mă cheamă să facem o poză sub soare. Îl întreb ce e de văzut și merită vizitat. Îmi indică subtil că mai în amonte trebuie să merg. Bine căpitan! Pornim spre Palatul Parlamentului pentru că aveam itinerariul făcut, eu doar îl testam pe puști să văd dacă e din zonă sau e și el turist ca noi.

Zis și făcut. După cam juma de kilometru, ajungem la o maiestuozitate-giganto-frumoasă (scorneala autorului) clădire. O cupolă măreață înconjurată de turnuri, turnulețe, se ridică spre cerul peticit cu nori ca de vată. Am dat un ocol Palatului, încercând să mă mint că sunt un mare om politic în pantaloni scurți și bască. Nu prea mi-a reușit pentru că repede mirosul Dunării m-a trezit din visare. Pașii ne-au fost ghidați spre faleză, unde, mergând în tandem cu Dunărea am ajuns la o înșiruire de ciubote și pantofi. Un frumos omagiu adus victimelor holocaustului. După un moment de liniște am continuat drumul.

Privind luciul apei, brusc doi lei mă întâmpină la intrarea spre un alt pod. Nedumerit stau și privesc în zare spre castelul ce își înalță a sa cupolă, apoi spre pârghiile ce susțineau podul și realizez că am ajuns la Podul cu Lanțuri. Spre norocul meu și al tuturor care îl traversează, podul nu este construit așa cum imaginația mea ludică mi l-a prezentat. Lanțuri și scânduri, mai urma să traversez o prăpastie spre o junglă și ludicul era la el acasă. Chiar dacă timpul s-a așternut peste ale sale grinzi, frumusețea neînsuflețirii sale te captiva. În timp ce pășeam spre celălalt capăt ascultam cum metalul gemea ușor sub greutatea mașinilor. De pe malul Budei mai privim spre Parlament puțin, apoi o luam la pas spre castel ca mai apoi să ne oprim la Bastionul Pescarilor.

8

În criză de timp nu zăbovim prea mult la castel, oricum ne era teamă să nu ne luam aere de viță nobilă. La o aruncătură de băț, dar mai bine spus, la o aruncătură de undiță ajungem la Bastionul Pescarilor. Dezamăgit că nu am găsit niciun pescar care să-mi vândă o știucă proaspătă mă iau la trântă cu un pahar de bere proaspătă și rece, trag căteva cadre, schimbăm impresii, apoi încheiem drumeția.

Am lăsat în urmă frumoasa capitală de pe Dunăre, pastrând mirosul ei alături de o tolbă de amintiri și am pășit iarăși pe alei pietruite cu parfum de istorie. Am ajuns acasă, am ajuns în Sibiu.