Teatrul lui Luk Perceval ne invită pe toți pe scenă și ne arată fără subterfugii că acolo e locul fiecăruia dintre noi. O societate de multe ori toxică și bolnavă în interiorul căreia indivizii caută și găsesc alinare în comunitate, țintind către idealuri asemănătoare și rămânând deopotrivă uniți în diversitate. În cadrul FITS 2020, Luk Perceval ne-a dăruit „Singur în Berlin” după romanul lui Hans Fallada, piesă care a putut fi vizionată online de numeroși spectatori.

„Puterea de a crede” a fost tema FITS din acest an, lucru la care ne gândim probabil destul de mult ținând cont că suntem încă în mijlocul unei pandemii. Aș vrea să leg această idee de unul din personajele dumneavoastră din „Singur în Berlin” care spune: „De ce contează atât de mult fiecare individ supraviețuior? Eu mai ales?” Cât de important credeți că este să ne înțelegem unii pe alții și să credem în noi în aceste momente de criză? Și cum putem negocia acestă relație dintre individ și comunitate?

Luk Perceval: Cred că unul dintre lucrurile cu care toți ne-am confruntat în această izolare a fost faptul că dintr-o dată toate activitățile noastre s-au prăbușit brusc și tot ce am putut face a fost să așteptăm, să așteptăm permisiunea de a ieși din nou casă. Și asta a condus, nu doar în cazul meu ci și în cazul multor oameni cu care am vorbit, la întrebarea: „Ce reprezintă viața mea în așteptare? Și e anume aștept?” Când te confrunți cu o stare profundă de întunecime, poți spune că aștepți să mori. Și într-un fel e ceva similar însă printre altele încerci să găsești o modalitate de a da o însemnătate vieții și cred că fără această însemnătate – și asta e probabil ceva ce ai experimentat și tu -, din momentul în care nu mai există o perspectivă amplă în care să încadrezi această incertitudine, devii extrem de disperat, aș putea zice. Asta nu m-a surprins neapărat însă un lucru notabil e faptul că a fost atât de multă violență, în special violență domestică. Oamenii au început să bea și acest lucru ne transmite că abilitatea de a da însemnătate propriei vieți este esențială, pentru că atunci când nu ai o perspectivă de viață ajungi să fii disperat. Sunt din ce în ce mai fascinat de cum funcționează creierul nostru și de aceea în ultimii ani am citit foarte mult despre neuroștiință și am descoperit că avem de fapt trei nevoi primare: una este nevoia de a ne simți în siguranță, a doua este nevoia de a ne conecta unii cu alții și a treia este nevoia de a ne relaxa. Iar în această izolare mulți oameni au fost privați de aceste trei nevoi elementare. Pentru că ai fost izolat în casă, nu ai putut comunica real cu ceilalți, nu te-ai simțit în siguranță pentru că toată lumea se întreba în permanență: „Cum se vor termina lucrurile? Voi mai avea un loc de muncă? Voi mai avea bani?” Așa că în niciun caz nu te puteai relaxa. Și a fost deci o perioadă extrem de critică pentru mulți oameni. Când mă gândesc la ideea de a crede, sau la un sistem de credință, există desigur credința în Dumnezeu, în umanitate, iubire și așa mai departe. Însă credința ne trimite cu gândul la o perspectivă mai amplă luând forma speranței care te conectează și cu o comunitate, lucru care îți dă un imens sentiment de încredere în viață și de siguranță. Aceste două aspecte sunt legate de puterea de a crede într-un scop mai mare. Pentru a-ți răspunde la întrebare, cred că ne este din ce în ce mai greu să comunicăm pentru că trăim într-o lume extrem de individualizată, iar cea mai intimă relație pe care o avem e cea cu telefoanele noastre. Așa că e important să transmitem că o colectivitate este necesară. Din punctul meu de vedere acest lucru e posibil doar prin intermediul artei. Pentru că fiecare alt sistem, fie că e economic, științific, religios, filosofic, are în spate o dogmă, o premiză. Iar dacă tu nu te alinezi acestei dogme, nu faci de fapt parte din comunitate. Și de aceea cred că doar prin artă poți crea o comunitate, pentru că arta nu are in spate un discurs dogmatic, nimic din artă nu exclude… pentru că într-un sens arta este despre interogare. Ea îți arată adevaratele experiențe ale unui individ sau ale unui grup de artiști, un punct de vedere specific, iar asta conduce uneori la o parere și o experiență de viață extrem de subiective.

Singur în Berlin, regia: Luk Perceval

Însă ce îmi place la artă și ce anume mi-a transmis că sunt legat de ea e faptul că această experiență profund individuală mi-a dat de înțeles – să fiu perfect sincer- că nu sunt singurul idiot din lumea asta. Am descoperit toate acestea citind, vizionând filme, mergând la teatru sau la muzeu. În confruntarea cu arta am descoperit că nu doar eu mă simțeam singur, disperat, deprimat și care nu știa cum să-și trăiască viața. Și în interiorul acestei experiențe începi să cauți o însemnătate. Un lucru minunat din toată această izolare a fost realizarea faptului că această conexiune dintre noi nu e o idee pur intelectuală, nu e doar un concept. Sunt lucruri pe care le învățăm în școală, prin religie, faptul că suntem un singur organism și așa ma departe, însă toate aceste idei rămân conceptuale. Și prin această experiență am descoperit că nu e deloc așa, pentru că libertatea mea ar putea să-ți influențeze sănătatea, așa că e responsabilitatea mea să am grijă de alții. Și e o chestiune de viață și de moarte. Asta e o experiență imensă și foarte intensă. Și cred că ea va schimba mulți oameni. Nu-mi place să spun că va schimba întreaga lume pentru că acesta e un pas imens, însă sunt convins că acestă experiență îi va face pe mulți să se îndrepte cu pași mici către o mai bună conștientizare. Cum se leagă asta de artă? Dar și ce înseamnă să trăiești cu cineva, să ai o familie, să fii tată sau mamă? Pentru că totul capătă mult mai mult sens. Cât de mult timp petrecem împreună sau cât de puțin? Sunt foarte multe lucruri legate de această pandemie care a condus la experiența unei însemnătăți mai profunde. Cum o putem cultiva? Ca în cazul tuturor lucrurile din viață, totul devine acum o chestiune de responsabilitate individuală. M-am gândit de multe ori la teatru pentru că asta e meseria și pasiunea mea. Ce fel de teatru ar trebui să facem acum? Și cu cât m-am gândit mai mult am realizat că am trăit într-o eră în care teatrul a fost mai mult sau mai puțin un spațiu unde ne-am adunat să ne plângem. Să ne plângem de capitalism, de vecinul nostru, de iubire, de moarte și de toate lucrurile pe care nu le putem accepta în viață. Mă săturasem de lamentări în toată această perioadă. Am închis radioul pentru că nu mai puteam asculta cum oamenii se plângeau, cum sunt oameni care mor însă pe care îi uităm pentru ca au 70, 80 sau 90 de ani și ne gândim că e în regulă să moară pentru că sunt bătrâni.Toată această lamentare e ceva ce nu ne ajută să avansăm, ce ne ajută însă este să acționăm. Să ne provocăm unii pe alții și să gândim colectiv cum putem să ne asumăm ca indivizi responsabilitatea în această societate. Cred că asta e ceva ce ține de puterea de a crede pentru că responsabilitatea nu înseamnă doar să ai grijă de vecinul bolnav, de câine sau de bunică, ci să ai grijă și de tine. Și de ce ar trebui să ai grijă de tine? Asta înseamnă să crezi. 

În discuția cu George Banu ați vorbit despre nevoia dumneavoastră de a acționa sau reacționa, ajutând alți oameni în aceste timpuri când contactul fizic este imposibil. Asta m-a făcut să mă gândesc dacă nu cumva o acțiune mai subtilă ar putea consta în capacitatea noastră de a ne abține și a exploata puterea noastră de a sta pe loc. Și aici ajung la yoga și la meditație pe care știu că le practicați cu bucurie. Ar putea această pasvitate voită să fie tocmai o cale de a merge înainte în contextul de față? Încorporați acest aspect în activitatea teatrală?

Luk Perceval: Încerc. Încerc să încorporez asta în propria mea viață. Practic yoga împreună cu actorii mei și medităm împreună și încerc să vorbesc cu ei despre responsabilitate, însă mereu există câte un „dar”. Am făcut un spectacol de operă în ianuarie și chiar înainte le-am spus oamenilor „Știți, eu fac yoga dimineață. Nu este obligatoriu, nu trebuie să participați dacă nu vreți.” Și asta era o operă unde au fost și actori și soliști. Toți actorii au participat, soliștii însă nu pentru că au considerat că ei trebuie să-și folosească doar vocea și să se pregătească și că nu au nevoie de yoga. După un timp, asta a dus la atitudini complet diferite pe scenă în comunicarea cu ceilalți, în conștientizarea responsabilităților pe scenă, ce spui și cum reprezinți ce spui. A fost o diferență colosală între actori și soliști și după o vreme mi-am dat seamă că nu mai funcționează așa, pentru că aveam nevoie de acest ritual matinal de a veni și a fi împreună. Firește că te confrunți cu o capacitate de  conștientizare cu totul diferită în cultura cântăreților de operă spre deosebire de cea a actorilor. În tot acest timp, actorii sunt instruiți să ia parte la procesul creativ, ei fiind văzuți ca artiști, în timp ce cântăreții de operă sunt în continuare instruiți să aibă o voce minunată, iar restul e responsabilitatea regizorului. Ce costume poartă, ce poziție au pe scenă, cum se mișcă, nimic din toate astea nu e responsabilitatea lor. Lucrurile se schimbă, într-adevăr, însămajoriatea dintre ei rămân doar o voce. Asta e. De atunci am decis ca yoga și meditația să fie obligatorii dimineața. Și mi s-au alăturat din Varșovia, Oslo, Berlin, Hamburg, peste tot unde am lucrat actorii au participat de trei ori pe săptămână la aceste sesiuni. În timpul acestei izolări mi-am dat seama cât de important este să păstrezi legătura pentru că toți ne-am pus aceleași întrebări și uneori am avut dubii în legătură cu meseria noastră. Pentru că stăm doar în casă, deși suntem plățiți și asta e în regulă, însă totodată nu mai e creativitate acolo unde nu e schimb de idei, unde nu mai e comunitate și împărtășire a  experiențelor. Când nu mai e creativitate, nu mai e bucurie, nu mai e energie, e doar o mare depresie. Mi-am dat seama cât de important e să stau cu acești oameni, să medităm și să facem yoga. Dacă integrez yoga în munca mea? Da, din ce în ce mai mult. Practic yoga de aproape 25 de ani și asta a contribuit la o schimbare a limbajului meu în teatru. Mă concentrez în întregime pe ființa umană, pe actor, nu sunt interesat de imagini video sau scenografii uriașe. Pentru mine, cel mai spectaculos și interesant lucru e ființa umană. Iubesc să privesc oamenii, să stau în gări de tren și aeroporturi, să las deoparte telefonul în mod conștient și pur și simplu să mă uit la oameni. Când ai văzut „Singur în Berlin”- și ăsta e un exemplu bun – ai observat că pe scenă e o singură masă și în rest sunt doar actori într-un spațiu gol, așa că da, oamenii constituie o influență enormă în estetica mea și în stilul meu de a lucra. 

A fost o singură masă însă mi s-a părut un obiect extrem de puternic. Întregul decor e tăios și inconfortabil, iar acea masă servea și drept pat și era și un loc de execuție. Am simțit că acest obiect e foarte viu în spectacol.

Luk Perceval: Da, cred că arta artei, senzualitatea artei constă în a lăsa cât mai multe deoparte pentru a putea crea potențialul maxim de imaginație. Și așa încerc să mă educ de mulți ani. Cum pot să diminuez pentru a lăsa cât mai mult loc imaginației spectatorului și propriei imaginații. Pentru că asta mă ajută să evoluez. Când nu am imaginație, nu sunt interesat. Așa că am nevoie ca ea să fie activată pentru a înainta.

În același registru, ce rol joacă limitele în procesul dumneavoastră creativ (fie ele impuse sau nu)? Pot limitările să ne facă mai creativi? Asta în contextul situației actuale, pentru că așa cum ați spus, teatrul e imposibil momentan. Cum ar putea acest obstacol aparent de netrecut să se transforme într-o sclipire creativă?

Luk Perceval: Unul dintre cele mai frumoase lucruri despre teatru e că el este precum buruiana. Crește mereu. Teatrul este minunat pentru că e un fel de joc. Oamenii adoră să se joace, copiii la fel, să se exprime, să imite. Ne imităm părinții, oamenii pe care-i admirăm, pe cei pe care îi găsim ridicoli. Așa că natura a inventat acest proces imens de imitație unde noi ne dezvoltăm prin imitare. Teatrul e parte din acest proces. Un lucru grozav despre teatru e că indiferent câte i s-au întâmplat, el a supraviețuit mereu. La începuturile sale în Europa, teatrul a fost parte din liturghie, parte din biserică, apoi a fost alungat din biserică. A fost protejat de mecenat, de regi și de alți oameni importanți și interzis apoi când a devenit prea subversiv. După Shakespeare teatrul a fost interzis în Anglia vreme de o sută de ani. E incredibil că a supraviețuit. Când am fost în China, am ținut un workshop în Shanghai și într-o zi o fată care lucra acolo la un proiect m-a rugat să vin să văd spectacolul ei. Era un spectacol underground care era de fapt interzis. Așa că am întrebat-o dacă nu e periculos să faci așa ceva în China. Și mi-a zis că de fapt nu e periculos. „Ei bine, atunci trebuie să-mi explici pentru că noi știm despre China că este cea mai neliberală țară din lume”. Și mi-a răspuns că de fapt așa e. Că atunci când a început acest spectacol a trebuit să obțină aprobări de la comisia de cenzură. Cineva venea și îi acorda apoi permisiunea să monteze spectacolul. După ce acea persoană pleca, se apucau să facă ce voiau de fapt. Și asta e ceva specific teatrului. Cred că mereu a fost așa.

Am observat că vorbiți des despre procesul acesta de dezvoltare individuală. Și e ceva ce mă obsedează în ultima vreme pentru că am sentimente contradictorii în legătură cu asta. În timp ce pot înțelege această nevoie de creștere ca o nevoie umană, primară, nu pot trece peste faptul că această obsesie pentru dezvoltare stă la baza multor probleme pe care le avem ca societate și indivizi. Și aici menționez economiile și corporațiile în continuuă expansiune, supra exploatarea pământului și a forței de muncă, sindromul de epuizare și altele. Se pare că dezvoltarea nu mai reprezintă o nevoie ci o obligație. Cum putem ajunge să ne dezvoltăm fără a capitaliza această creștere în maniera pe care ne-o cere societatea? 

Luk Perceval: Cred că e foarte simplu. Există creștere bună și creștere nocivă. Autodezvoltarea face parte din natura umană și nu putem spune că ar trebui să ne oprim din crescut, pentru că trebuie să creștem. Însă cum trebuie să creștem? Spre ce ar trebui să țintim în procesul ăsta? Asta e întrebarea. Și din punctul meu de vedere scopul dezvoltării stă în libertatea umană. Însă când trebuie să obligi alți oameni să-ți devină sclavi pentru a-ți garanta libertatea, atunci nu mai e vorba de libertate, e doar frică. Asta e altceva. E frica de a-ți pierde libertatea. Sunt de acord cu tine că nu orice creștere e bună, pentru că devenind mai bogat și mai puternic nu înseamnă că mulți alți oameni devin mai puternici și mai înstăriți. De cele mai multe ori lucrurile stau fix pe dos. Și o astfel de creștere e imorală și nu are de-a face cu libertatea. E o creștere puternic legată de frică, altfel de ce ai avea nevoie de atât de multă putere astfel încât mii, uneori milioane de oameni să fie obligați să-ți ofere această putere care ține de frică? De ce vrei să controlezi atâția oameni? E o chestiune foarte interesantă când te întrebi ce trebuie să faci pentru a crește. Atunci când vedem piesele bune ale lui Shakespeare (să spunem că a scris și câteva care nu sunt atât de interesante, poate pentru că sunt prea mult legate de acele timpuri), aceste piese de teatru universale și nemuritoare cum sunt Regele Lear sau Macbeth, Richard al II-lea și Richard al III-lea, observi că toate pun problema libertății adevărate și de fapt cât de frică ne este de libertatea reală. Toate aceste piese vorbesc despre curajul de a nu-ți fie frică să pierzi totul, în cazul lui Macbeth, Richard al III-lea sau Regele Lear. Și toate aceste mituri, aceste povești se întâlnesc într-un punct esențial și anume acolo unde toți oamenii innebunesc pentru că le este frică să piardă și la final trebuie să admită că viața e un proces de murire și pierdere. Iar dacă ai fi capabil să accepți asta, nu ți-ar mai fi frică. Și cred că în acest caz, pentru a reveni la întrebarea ta, teatrul nu trebuie doar să apeleze la responsabilitatea individuală, ci să devină și mai spiritual. Eu am această nevoie pentru că am sentimentul că acest lucru lipsește complet din societatea noastră. Vorbesc de o conștientizare spirituală și acum ne confruntăm brutal cu ea prin intermediul izolării și a pandemiei. Suntem toți conectați, nu există nicio delimitare, suntem toți în asta. Deci acum se pune întrebarea: cum putem să ne dezvoltăm capacitatea de conștientizare? Din punctul meu de vedere asta are legătură cu o conștientizare la nivel spiritual. Am văzut cât suntem de vulnerabili și cine știe dacă nu va mai urma o pandemie. Trăim într-o lume foarte incertă și doar împreună, în grup, putem găsi protecție în această incertitudine.

A și montat câteva piese care au prezentat războiul cu toate ororile și atrocitățile sale.Fiind foarte expuși violenței pe toate canalele media, creierul nostru s-a obișnuit cu imaginile teribile și violența a fost normalizată într-un sens. Europa nu s-a mai confruntat cu un război de aproape 70 de ani și curând această memorie a războiului va dispărea împreună cu cei care într-adevăr l-au trăit. Cred că această lipsă a unui contact direct cu o uriașă conflagrație reprezintă unul dintre motivele pentru care mișcările extremiste sunt din ce în ce mai frecvente în Europa și începem să le acceptăm. Credeți că un soi de violență redată prin teatru ne-ar putea face să înțelegem mai bine realitatea și implicațiile unui război?

Luk Perceval: Cred că prin teatru e un imposibil să redai violența. Pentru ca ar trebui să o repetăm și e imposibil să pară reală, e doar o iluzie. Când vorbim despre teatru am mereu aceeași problemă și e ceva ce m-a iritat mult în timpul acestei pandemii: noi facem teatru pentru oameni de teatru. Pentru oamenii care merg la teatru. Scriem cărți pentru oamenii care citesc, avem muzee pentru cei inițiați să meargă la muzeu. De cele mai multe ori acești oameni nu reprezintă masa care este impulsionată de gânduri naționaliste sau de partide. Și e mereu această diferență dintre această minoritate preocupată de cultură și acea majoritate care într-un fel este ghidată de slogane simple, pentru că într-un sens este profund nemulțumită. Acești oameni au suferit dezamăgiri în viețile lor și ei sunt peste tot în întreaga Europă și în întreaga lume. Iar Trump este un exponent în acest sens. Și nu doar el. Nu știu care e situația în România însă e la fel în Belgia și observ din ce în ce mai mulți lideri politici care reprezintă această masă de oameni nemulțumiți. Problema e că acești oameni nu sunt învățați să gândească într-o manieră responsabilă: „Ok, sunt nefericit. Ce pot face în legătură cu asta?”. Ei gândesc într-un mod foarte primitiv căutând un țap ispășitor. Uneori e străinul care trebuie omorât, lovit, alungat, așa că acești oameni au de fapt nevoie de ținte, care sunt oferite de multe ori de politicieni. Și din punctul meu de vedere politicienii, presa mass-media, educația au toți o enormă responsabilitate fată de această masă de oameni. Noi cu arta noastră care e proiectată pentru o minoritate, noi nu putem influența această masă. Pot încerca însă expunerea pe care o are cineva ca Trump în comparație cu ce apare despre mine în presă e ceva ridicol. Așa că există un tip de cultură care amplifică nemulțumirea din lume pentru că aduce putere oamenilor nepotriviți. Și acești oameni nepotriviți își investesc banii amplificând această nemulțumire. Deci ce putem face? Cred că putem continua să facem yoga, să citim și în primul rând să creăm un spațiu pentru noi. Și am descoperit în ultimii ani că din ce în ce mai mulți oameni mi se alătură. Nu sunt mulți însă am renunțat la ambiția de a atinge masele. Este o poveste zen minunată despre un călugăr bătrân care se plimbă împreună cu studenții săi tineri pe o plajă acoperită de stele de mare. Și acest maestru Zen aruncă fiecare stea înapoi în mare, una câte una, însă ele sunt mii. Unul dintre călugării tineri îl întreabă: „Maestre, ce faci? Nu are niciun sens. Sunt atât de multe.” Iar maestrul îi spune:  „Are sens pentru fiecare dintre ele.” Și asta cred și eu. Datoria noastră e să luăm totul pas cu pas pentru că eu nu cred în schimbări subite ale umanității. Cred că umanitatea se va schimba și se schimbă, să nu fim prea negativi. Când vedem statisticile globale, există mai puțină sărăcie, mai puțini copii mor de foame. Nu e destul, însă e mai multă educație, din ce în ce mai mulți oameni merg la școală, așa că e mai bine, deși e încă rău. Cred că trebuie să fim încrezători că lucrurile se vor schimba pas cu pas cu pas…și așa cum a spus Chekhov, va mai dura trei, patru, cinci sute de ani. Cel puțin.

foto cover: Vladimir Lupovskoy

poți citi varianta în engleză aici.

de Alexandra Coroi