A debutat cu o carte de poezii, însă când și-a dat seama că nu e poetă, ci prozatoare, a suferit foarte mult. Fraza sa e simplă și scurtă. Așa răspunde și la întrebări. O inspiră cam tot ce-i în jur, nu o descurajează criticile negative, iar cînd o întrebi de un scriitor la care s-ar întoarce oricând să-l recitească, Salinger se menține pe primul loc. Nu îi e frică dacă într-o zi nu va mai putea scrie, ci mai degrabă are frica să nu eșueze în manierism.

Lavinia Braniște s-a născut în 1983, la Brăila. A studiat limbi străine la Cluj-Napoca și București. A debutat în 2006 cu volumul de poezii „Povești cu mine” (Paralela 45), după care au urmat volumele de proză scurtă „Cinci minute pe zi” (Casa de Pariuri Literare, 2011) și „Escapada” (Polirom, 2014). În anul 2016, a publicat o carte pentru copii, „Rostogol merge acasă”, și primul său roman – „Interior zero” (Polirom).

Cum e viața de scriitor?

Lavinia Braniște: Acum e frumoasă, pentru că sunt încă în trena romanului „Interior zero”, care a avut o primire destul de călduroasă. Încă mai merg la evenimente, la lansări, mă întâlnesc cu cititorii, mă simt importantă. Și e frumos, îmi place să fac asta, dar nu știu cât o să mai dureze.

Spuneai că scrisul nu e o afacere. În sensul că nu te poți descurca în viața de zi cu zi doar cu veniturile din scris.

Lavinia Braniște: Da, asta e problema cea mai mare. Scrisul nu e o afacere. Dacă vrei să trăiești din scris, de fapt, trebuie să trăiești din chestii conexe scrisului. Ar fi o soluție rezidențele care în România nu prea sunt, din păcate. Sau burse oferite de alții din afară sau cursuri de creative writing, de-astea am mai ținut și eu. Lecturi plătite, foarte rar se întâmplă, pe la câte un festival cu dare de mână sau pe la vreo librărie mai generoasă, dar și astea apar foarte rar. Deci, e greu să câștigi din asta, așa că toți facem compromisuri, avem alte activități, mergem la joburi, e greu.

Cum e pentru tine acum?

Lavinia Braniște: Încerc să evit pe cât posibil să mă întorc la un job de birou și atunci caut colaborări cu diverse reviste sau mai țin ateliere de scriere creativă cu copiii sau organizez una alta pe la câte un festival. Adică tot felul de chestii care sunt cumva alimentate de faptul că am niște cărți publicate și că lumea îmi recunoaște numele. Câștigul de pe urma cărților e mai degrabă acesta, că ai o imagine și un portofoliu care te poate ajuta să mai găsești niște chestii conexe din care să mai câștigi.

Care carte din cele scrise până acum te reprezintă?

Lavinia Braniște: Întotdeauna cea mai recentă, am eu impresia că mă reprezintă. Pentru că sunt încă acolo, e la cald și mă regăsesc în ea. Dacă nu m-aș fi regăsit în ea, n-aș fi scris-o. Mă mai întreabă lumea care e cartea mea preferată. E același răspuns. Cartea preferată e cea mai recentă. În cazul ăsta, e Interior zero.

Și primele tale cărți?

Lavinia Braniște: Pe cea de poezii nici nu pot să o mai deschid și să citesc din ea. E mult prea naivă și sentimentală. Nu se mai găsește cartea asta, nici nu mi-aș dori să se mai găsească (râde). Da, acolo chiar nu mă mai simt deloc. Poate în 5 minute pe zi, în unele locuri m-aș mai regăsi, dar și aia mi se pare o carte de tinerețe, cu multe stângăcii nu numai de tehnică, dar și de raportare a mea la scris.

Ți-ai format o tehnică, o rețetă a ta ca scriitor?

Lavinia Braniște: Rețeta e mai degrabă pentru frază și pentru o raportare a mea la text. În cazul meu, cred că rețeta ține de fraza pe care o scriu, care îmi place să fie cât mai limpede și cât mai clară și simplă și de raportarea mea la textul literar produs de mine. Dar asta a venit cu timpul. Am început să scriu în școala primară și am ținut-o tot așa. E o cursă lungă și rezultatele au început să se vadă destul de târziu, pe la 30 de ani.

Ce ai început să scrii prima dată?

Lavinia Braniște: Poezii de primăvară à la Topârceanu. Ce citeam și eu atunci, ce era prin manual, că așa începem toți, suntem mimetici și începem să imităm ce ne place. Erau poezii despre păsări, flori, primăvară. Și apoi, nu l-am mai imitat pe Topârceanu, ci l-am imitat pe Bacovia. Și la un moment dat, când eram prin facultate, anul 3, s-a întâmplat că m-am trezit într-o zi că trebuie să scriu o proză. Ei, din momentul ăla, n-am mai putut să scriu altceva în afară de proză. Chiar și poeziile astea din primul volum Povești cu mine, sunt destul de narative. Chiar sunt povești, numai că sunt spuse în versuri. Cred că, de fapt, am avut dintotdeauna o înclinație spre poveste. Și în viața de zi cu zi îmi place să povestesc tot felul de chestii. Și, cred că asta a fost de fapt mai întâi. Am început cu poezia că era mai la îndemână ca formă.

Ce te inspiră?

Lavinia Braniște: Ce citesc, ce aud, ce văd la televizor, discuțiile din tren, ce vorbesc cu tine acum. Mă inspir de peste tot. Sunt lucruri care se decantează uneori conștient, alteori fără să îmi dau seama. Și da, orice poate fi o sursă de poveste.

Care e sfatul tău pentru un scriitor în formare?

Lavinia Braniște: Să scrie foarte mult, să citească foarte mult și să nu se lase descurajat. În afară de scris și citit, nu prea ai ce să îi spui unui scriitor în formare. Astea sunt două lucruri obligatorii, iar restul vin de la sine pentru că treptat, o să-și dea seama singur, ce-i place, ce nu-i place, ce i se potrivește. Deci, toate astea vin pe parcurs, și-ți dai seama singur de ele la un moment dat. Dar obligatoriu, trebuie citit foarte mult și scris foarte mult. Și să nu îi pară rău când aruncă ciorne, pentru că și ciorna e un exercițiu și merită făcut.

De la început ai avut încredere în scrisul tău?

Lavinia Braniște: Nu. Și nici acum nu am. Nici nu cred că e sănătos să ai foarte multă încredere în capacitățile tale. Am nevoie de feedback pe manunscrise chiar și acum, înainte de publicare am dat prietenilor să citească. Au citit doi sau trei, din cei zece pe care i-am hărțuit (râde). Dar, da, simt nevoia să mai citească cineva cu un ochi mai rece, din afară și să îmi spună unde am exagerat, unde nu merge sau dacă e ceva ce scârțâie.

lavinia_braniste

Cine poate să spună dacă e bună sau rea cartea? 

Lavinia Braniște: Nu stiu cine zice. În primul rând, autorul. Se plâng mulți în România, în momentul ăsta, că scriitorul român e foarte arogant, că nu își negociază virgulele cu redactorul și că știe el mai bine. Eu nu sunt genul acesta de scriitor. Mie mi-ar plăcea să fie cineva să îmi facă astfel de observații, de structură, de structura personajelor, de exprimare etc… tot felul de chestii de-astea, cum se fac în alte țări, adică să facă mai mult decât corectură de literă.

La noi cum e?

Lavinia Braniște: La noi, în momentul acesta, redactorii de carte fac corectură de literă și cam atât. Mi-ar plăcea să am pe cineva care să se implice mai mult. Dar nu există asta. Din mai multe motive. Nu au timp sau nu sunt calificați, sau nu au încredere editorii să îi lase, sau nu îndrăznesc ei, sau nu știu care e misterul cu chestia asta. Nu se investește atât de mult timp în lucrul redactorului cu autorul pe text. Adică, ar putea în lanțul acestor oameni care girează o carte, redactorul să aibă un rol important. Dar nu se întâmplă.

Pe lângă faptul că scrii cărți, tu și traduci. Cum se împacă cele două?

Lavinia Braniște: Traduc pentru că acesta este jobul din care încerc să câștig bani și atunci traducerea de carte e mult mai tehnică, am deadline-uri și oameni cu care colaborez în edituri. Însă încerc să nu contaminez cu stilul meu cartea pe care o traduc și nici invers. Bine, pericolul acesta nu a fost niciodată pentru mine real pentru că n-am avut pe mână scriitori foarte mari. În general, am tradus chestii de duzină.

Între traducător și autorul cărții se stabilește o relație?

Lavinia Braniște: Da, se poate stabili dacă tu ai o nelămurire și autorul e dispus să răspundă. Sunt și cazuri de-astea. Dar la noi, din pacate, se traduce cam heirupist, termenele sunt foarte strânse și nu prea ai timp să faci asta și să stai să dezbați cu autorul care ar fi cea mai bună traducere pentru numele unui personaj sau numele unui tărâm inventat.

În ce țară îi merge mai bine scriitorului?

Lavinia Braniște: Din ce știu eu, Norvegia e o țară foarte bună în care să fii scriitor, pentru că sunt programe consistente din partea statului să finanțezi proiecte artistice. Și, ca scriitor poți foarte ușor să aplici la tot felul de programe. Dacă ai succes, banii se întorc nu numai la tine, pentru că ei au un sistem diferit. Adică, vin banii colectiv înapoi și se distribuie egal la scriitori. Mai precis, nu numai scriitorii de succes primesc bani, ci ceea ce se întoarce înapoi din drepturile de împrumut din biblioteci și ce mai au ei, se împarte frățește la toți. În Danemarca din câte știu, banii se întorc individual, dacă n-ai succes, rămâi pe dinafară.

Scrii și literatură pentru copii. Care e diferența între cele două „lumi”?

Lavinia Braniște: E un teritoriu foarte diferit de cel al romanelor pentru adulți pentru că îmi dă o libertate neînchipuită. Pot să fac orice cu personajele alea. În primul rând, pentru că nu sunt oameni și li se poate întâmpla orice. Pot pune pe seama lor tot felul de filosofii, altfel banale, dar când le zice un porcușor sau un bursuc e altceva. Și atunci, le pot folosi cu mult mai multă libertate. Dau frâu liber umorului pe care altfel mă străduiesc să îl țin în frâu în celelate cărți. E o supapă foarte faină pentru tot ceea ce nu pot pune în cărțile celelalte.

Sinceritatea din cărțile tale se transpune și în viața de zi cu zi? Ești la fel de tranșantă?

Lavinia Braniște: În viața de zi cu zi e mai important să supraviețuiesc decât să fiu sinceră. În scris e mai important să fiu sinceră. Într-un fel scrisul este și o salvare, e un cuvânt mare ăsta, dar chiar așa este. Tocmai pentru că îți permite să fii ceea ce ești tu de fapt.

foto: Ciprian Hord