„Sper ca publicul să prindă gustul dialogului, al discuției pe ton normal, să-și asume vârsta, genul, sexualitatea, naționalitatea. Eu învăț o nouă viață de la actorii Jurnalelor”
de Oana Cristea Grigorescu
Când teatrul devine un mediu de dialog între artiști și public, între guvernanți și comunitate, scena se transformă în locul de unde trecutul poate fi înțeles, viitorul imaginat și prezentul trăit. Cinci spectacole de teatru documentar marchează ancorarea creației regizoarei Carmen Lidia Vidu în prezent. Artista se dedică cu seria Jurnalelor explorării documentare a realităților socio-culturale ale României de azi. Începute în 2017 cu Jurnal de România. Sfântu Gheorghe, spectacolele cartografiază documentar o atipică hartă socială națională, trasată din poveștile personale ale actorilor participanți la aceste performance-uri cu valoare introspectivă. Unitatea estetică a celor cinci spectacole reiese din principiul scenic comun, dar de la o producție la alta se conturează noi ținte ce merg de la interogarea identității, a rolului actorilor și teatrului în comunitate, până la mize explicit civice ca reevaluarea Revoluției din 1989 prin prisma experiențelor individuale sau la mobilizarea comunității pentru salvarea clădirii de patrimoniu a Teatrului din Bacău aflat în stare avansată de degradare. Toate spectacolele plasează actorul singur în scenă pentru a livra neimplicat elemente din propria biografie raportată la tema spectacolului, în timp ce în fundal rulează documente din arhiva personală, proiecții grafice ce decupează cuvinte-cheie din relatările actorilor sau scurte filmări cu protagoniștii scenei. În biografia artistică a regizoarei Carmen Lidia Vidu, seria Jurnalelor a marcat o schimbare radicală de program profesional și de viață. S-a despărțit de etapa spectacolelor multimedia cu care a câștigat vizibilitate și prestigiu pentru a-și asuma, de aici încolo, rolul de mediator al dezbaterii din societate. Spectacolele din ultimii ani fac parte din categoria teatrului angajat civic, în măsura în care mizele estetice sunt subordonate procesului de descoperire, ascultare și ordonare a poveștilor de viață exemplare pentru înțelegerea temei propuse.
Ce ai urmărit cu această serie de spectacole documentare care au inclus, treptat, o doză tot mai consistentă de teatru social? De ce sunt biografiile actorilor reperele jurnalelor?
Carmen Lidia Vidu: Jurnal de România s-a născut după ce am montat Eu. O casă de păpuși. Pe plan personal m-a marcat atât de mult munca pe textul lui Ibsen încât după premieră am pus punct unei relații de nouă ani, am părăsit locuința și am început o nouă etapă. Începutul a fost o cădere, un haos. Uman nu mi-am înțeles rostul în relația cu familia și cu teatrul. A urmat o perioadă de noi prieteni, de discuții politice, civice. Apoi au urmat protestele post-Colectiv. În momentul în care am început să ies la proteste am înțeles că am nevoie de acei oameni în public, la teatru. Eu cu ei vreau să dialoghez. Tot ce am discutat pe stradă, am discutat apoi cu actorii în Jurnal de România. A fost pentru prima oară în viața mea când trăiam în prezent. Primul Jurnal de România a fost primul meu moment de teatru în prezent. Totul a devenit un document. Ca să înțeleg un moment din istoria mea trebuie să-mi înțeleg construcția. E un studiu antropologic. O iau cu începutul: cine sunt părinții mei, ce educație au ei, unde s-au născut, când m-am născut eu, ce relație am avut cu ei, cu școala, cu educația sexuală, financiară, spirituală. E un soi de localizare geografică, istorică, etnică, sexuală, financiară, de gen, spirituală. Așa pot înțelege de ce mă îmbrac într-un fel anume, de ce am sau nu o familie și copii, de ce merg sau nu la vot, de ce muncesc sau nu, cum mă raportez la educație și la cultură. Dacă răspund la acest set de întrebări îmi înțeleg diagnosticul, altfel rămân la nivel de educație medievală. Înțeleg Momentul Revoluției doar dacă înțeleg biografia actorilor; înțeleg relația români – unguri – nemți – romi – partide politice – feminism doar dacă înțeleg construcția istoriilor cu i mic. Altfel, istoria rămâne un clișeu, o poveste și nu o realitate. Studiul biografic e începutul dialogului pe care eu îl propun în Jurnal de România.
Orașele documentate până acum sunt Sfântu Gheorghe (Teatrul Andrei Mureșanu), Constanța, Timișoara (Teatrul German), București (Teatrul Național București-TNB, Jurnalul unei Revoluții), urmează Bacăul, unde are premiera, în luna martie, Jurnalul.Bacău. După ce criteriu ai ales orașele, ce orașe urmează? Ce le e comun, ce le diferențiază?
Carmen Lidia Vidu: Orașele m-au ales pe mine. Doar la TNB am mers eu cu propunerea fiindcă se împlineau 30 de ani de la Revoluția din 1989. Sfântu Gheorghe, Constanța, Timișoara, Bacău sunt orașe care m-au invitat să fac acest exercițiu de teatru documentar cu echipele lor. M-am întâlnit cu cenzura managerilor în multe orașe, cu orașe care își ascund istoria, cu o Românie care nu-și respectă Revoluția, cu femei abuzate sexual, cu actori care mi-au vorbit despre o generație de copii cu părinți alcoolici, cu actori părăsiți de părinți nepăsători, cu actrițe cu mai multe slujbe, cu actori prea săraci, cu actori puternici, cu actori maturi, cu o Românie din ce în ce mai europeană, cu teatre care vor să se diagnosticheze. Ce unește România? Lipsa de dialog. Nu vorbim acasă, nu vorbim la școală, la facultate, la muncă, în familie. Nu avem voce, nu avem exercițiu. Țipăm, urlăm, dăm cu pumnul. Sau nu ne implicăm, tăcem, preferăm să nu luăm parte, să stăm în tribune, să fim suporteri. România nu e un jucător activ. Încă nu știm ce vrem de la cultură. Sunt multe întrebări care nu se formulează în capul nostru: de ce să ne căsătorim, de ce mâncăm nesănătos, de ce nu mergem la doctor, ce vrem de la primar, de la vecin, de la colegul de muncă, de la șef. Nu ne pasă, nu ne punem întrebări. Nu vrem nimic și ne înrăim. Avem în noi furie, ură, emoție. Nu avem gânduri, nu analizăm și nu apreciem analiza. Ne lăudăm cu modele-interlopi, cu vedete-caricaturi și urâm activiștii, feministele, pe cei care se luptă pentru drepturile noastre în lumea asta. Eu țin să le mulțumesc tuturor celor care mi-au redat mie libertatea, celor care fără să mă cunoască luptă pentru binele meu.
Jurnalele intermediază un punct de vedere intenționat feminin? Majoritatea poveștilor personale sunt mărturisite de actrițe. E o întâmplare, e un gest recuperator față de rolul secundar al femeilor regizor în teatrul românesc?
Carmen Lidia Vidu: Radiografia unui oraș sau a unei istorii e cu atât mai corectă cu cât reușesc să aduc pe scenă actori cât mai diverși, de vârste diferite, femei, bărbați, tineri, adulți. Dacă unele Jurnale de România au avut în distribuție numai actrițe e datorită faptului că actorii bărbați au refuzat să facă parte din distribuție. A fost refuzul lor, nu alegerea mea. Bănuiesc că homosexualitatea și nostalgia față de Ceaușescu i-a făcut pe unii să nu dorească să se expună. Pot înțelege asta. Cred că noi nu realizăm cât de mulți actori trăiesc în neasumare fiindcă ei au nevoie de validarea părinților și a publicului. Actorii își asumă cu greu că sunt romi, gay, comuniști. Femeile sunt cele care au avut voci foarte puternice în Jurnale. Ele sunt cele care au vorbit despre abuzul regizorilor, al managerilor, despre generația cu părinți alcoolici, despre abandonul părinților, despre minciună, manipulare. Cred că femeile prind voce, își construiesc acum tonul, își găsesc puterea, forța, prind curaj. Femeile din Jurnal mi-au dat o mare putere. Ele sunt eroii mei. Au nume și istoriile lor fac parte din forța mea. Eu știu că ce se întâmplă cu mine, se întâmplă și cu publicul. Mulți pleacă de la spectacol cu o altă perspectivă asupra noțiunii de erou. Lecția cea mai importantă este cea a normalității. Eu abia prin Jurnale am învățat valoarea vârstei mature și bucuria de a fi normal. Toată viața am crezut că trebuie să fiu copil, să fiu inocentă, să fiu vulcanică, poetică, elegantă, plină de forță. Nimeni, niciodată, nu mi-a spus cât de minunată e normalitatea și vârsta matură. Sper ca publicul să prindă gustul dialogului, al discuției pe ton normal, să-și asume vârsta, genul, sexualitatea, naționalitatea. Eu învăț o nouă viață de la actorii Jurnalelor.
Care e raportul tău ca artistă cu țara și valorile societății românești de azi?
Carmen Lidia Vidu: Pare o întrebare simplă, dar am stat un pic să mă gândesc înainte să răspund. Eu am început să mă simt un cetățean european. Sună ciudat, dar simt că trebuie să plec o perioadă din România, așa cum am plecat de acasă, din Arad, la București. Distanțarea e un exercițiu foarte sănătos mie. Sunt într-o etapă de lucru cu mine, de diagnosticare. Nu cunosc valorile societății românești. Știu doar atât: cultura nu e o valoare în România. Nu produce nici bani, nici educație. Dar o va face. Artiștii sunt puternici, au voci articulate. Nu e totuși ușor să trăiești într-o țară care nu cere de la ea rezultate în zona de cercetare, în zona culturală, educațională. Eu încă nu înțeleg exact ce vrea și ce valorifică românul. Am vaga senzație că românii au mari lacune în ceea ce privește istoria, educația financiară, cea civică, politică. Poate greșesc, dar văd oameni înrăiți de propria lor lipsă de educație. Refuză să se elibereze de răutate. Frica, nesiguranța, ura, aprecierea interlopilor, a șmenarilor, a celor care fentează, a celor cu carismă – acestea sunt elemente dintr-un set de valori pe care eu cred că le pot înțelege strict prin prisma perioadei comuniste care a venit la pachet cu destructurarea societății. Dar nu înțeleg totuși cum după 30 de ani de la Revoluție încă ne putem lăsa manipulați de asemenea tehnici primitive. Poate dacă plec, dacă mă distanțez, am să înțeleg mai în profunzime.
Din punct de vedere estetic, spectacolele din seria Jurnalelor respectă un „tipar” comun, integrează documentul filmat sau de imagine în proiecția de pe fundalul scenei, în timp ce actorii livrează performativ propria poveste. Unde încadrezi acest tip de spectacol în programul tău regizoral?
Carmen Lidia Vidu: Jurnal de România este un document. Nu am avut niciun moment grija formei, a spectacolului, nu m-a preocupat faptul că trebuie să fac teatru sau film. Adevărul e că starea mea în 2016, când am pornit Jurnal de România, a fost una în afara oricărei preocupări estetice. Aveam nevoie de oameni. Aveam nevoie să mă abandonez în Celălalt. Era prea mult ego, prea multă vanitate în mine. Contam de prea mult timp doar eu. Estetic vorbind, Jurnal de România e celălalt, e textul lui și bagajul foto-video cu care el vine în spectacol. Eu doar ascult, notez și leg stilistic toate documentele.
Jurnal de România. Bacău a avut la începutul lunii martie premiera. E un spectacol lucrat în anul restricțiilor și izolării. Cum se regăsește în spectacol acest context și ce aduc pe harta Jurnalelor poveștile actorilor/oamenilor din Bacău?
Carmen Lidia Vidu: Cumva cred că sunt o mare norocoasă fiindcă eu am lucrat două Jurnale importante pe timp de pandemie: Jurnal de România. 1989 și Jurnal. Bacău. Spectacolul de la Teatrul Național din București a fost repetat și construit pentru Sala Atelier, care are înălțimea de 6 m, apoi am refăcut toate materialele pentru 33 m înălțime și pentru o atmosferă outdoor, la Sala Amfiteatru. La câteva luni de la premieră ne-am mutat la Sala Mare TNB unde sunt, din nou, alte cotații tehnice. Spectacolul nu a fost „adaptat”, a fost refăcut. Pandemia ne-a făcut să lucrăm triplu. Pentru noi a fost destul de ușor să respectăm distanțarea socială și să ne protejăm. Fiecare actor avea ora lui de repetiție cu mine. Lucram mult individual. Jurnalele au acest mare atuu: actorul e singur pe scenă de la început până la aplauze. La Bacău am venit fiindcă e o situație atipică. Aici miza e una diferită de celelalte Jurnale de România. Managerul Teatrului Municipal Bacovia, actrița Eliza Noemi Judeu, se luptă de patru ani să convingă Primăria să cumpere Hotelul Central care se află deasupra Teatrului. În centrul orașului Bacău există o clădire de patrimoniu care se numește Palatul Mărăști. Acest Palat are la parter Teatrul Bacovia iar etajele aparțin Hotelului Central. După Revoluție, Hotelul a fost redat proprietarilor, care, neavând bani, l-au vândut unei firme aflate acum în insolvență. Primăria avea dreptul să cumpere Hotelul dar nu a fost interesată, iar acum această clădire se prăbușește peste teatru, peste public și peste trecătorii de pe stradă. Jurnal. Bacău are ca personaj central acest teatru. La Sfântu Gheorghe, la Constanța și la Timișoara, personajul central a fost orașul. La București, personajul central a fost Revoluția. La Bacău, Teatrul e personajul principal. Miza spectacolului e să reușim să convingem comunitatea, consilierii și primarul că Palatul Mărăști trebuie să devină un Palat al Culturii. La avanpremieră au venit o mare parte dintre consilierii locali. Și-au cumpărat bilet. S-a discutat în Consiliul Local despre acest spectacol și despre situația Teatrului. Cred că echipa Teatrului Bacovia face o treabă fantastică prin acest spectacol. Dacă reușim să convingem publicul și consilierii, atunci mutăm munții. În spectacol apare un scurt material video cu primarul Bacăului. El spune cât de important e ca publicul să petiționeze consilierii, să pună presiune. Pentru mine e foarte important să am în spectacol un om „al puterii” care să spună că „puterea e în mâna noastră”, că noi, publicul, putem să gestionăm situația orașului. Îmi este din ce în ce mai clar că Jurnal de România nu este doar un proiect documentar, Jurnal de România este putere, luciditate, maturitate și e parte din piața culturală a Europei.
*articol apărut inițial în Capital Cultural nr. 26
