de Irina Wolf

Într-o vreme în care majoritatea granițelor sunt închise și multe zboruri sunt încă anulate, am primit cu mare bucurie vestea unei ediții online speciale a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu disponibilă tuturor în lumea largă. La o primă privire aruncată asupra programului, satisfacția a fost dublată de faptul că nu existau suprapuneri, transmisiile fiind programate consecutiv, la ore fixe. Cursele grăbite între sălile din minunatul centru al Sibiului pentru a nu întârzia la spectacole au fost astfel anulate. La fel de impozantă ca și la edițiile anterioare mi s-a părut gama largă a programului, chiar dacă spațiul comun nu putea fi decât unul digital. Operă, teatru, dans, spectacole lectură, program pentru copii, circ contemporan, balet, muzică, conferințe, dezbateri, până și spectacole de stradă, Bursa de Spectacole și spectacole pirotehnice și multimedia s-au regăsit în program. Totul oferit opțional cu subtitrare în limba română sau în alte limbi străine. Un cadou inegalabil dăruit și celor care nu au avut până acum niciodată posibilitatea să ajungă la Sibiu în timpul festivalului. Sub motto-ul „puterea de a crede / #empowered” echipa din jurul lui Constantin Chiriac a reușit organizarea unui program uluitor într-un timp extrem de scurt. Încă o dovadă incontestabilă că Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu este un eveniment ce promovează excelența în artele spectacolului.

Entuziasmul meu a fost însă de scurtă durată. Căci prezența acasă implică diverse obligații profesionale și familiale, ceea ce împiedică o dedicație sută la sută chiar și unui festival de calibrul celui de la Sibiu. A urmat deci o citire mai pragmatică a programului. A fost nevoie de o selecție riguroasă între nenumăratele producții marcante ale unor regizori sau coregrafi renumiți. Cu toate că mi-ar fi făcut foarte multă plăcere să revăd lucrările minunate ale lui Jan Lauwers, Pippo Delbono, Sasha Waltz, Peter Stein, Thomas Ostermeier, Milo Rau, Mihai Măniuțiu sau Silviu Purcărete, timpul limitat avut la dispoziție m-a obligat să mă concentrez asupra altor producții ce mi se ofereau gratuit a fi descoperite. Am acordat atenție, astfel, montărilor spectaculoase ale regizorilor români în exteriorul țării pe care, probabil, ar fi fost imposibil să le văd în alte condiții. Am făcut, de asemenea, slalom printre spectacolele celor mai cunoscute companii din Rusia, Japonia și China, pe care am extrem de rar ocazia să le văd la Viena. Chiar dacă nu am reușit să vizionez toate cele șapte episoade, m-a interesat și mini-seria de teatru-film „Autobahn” prezentată în premieră națională de teatrul gazdă în regia lui Andrei și Andreea Grosu. Am profitat de faptul că spectacolele lectură au fost disponibile timp de mai multe ore. Mi-am dedicat o parte a selecției personale și conferințelor speciale. Însă traducerea simultană în limba română mi-a amintit de zilele din tinerețea petrecută sub dictatura comunistă, în care filmele de la Cinemateca din București erau dublate de una și aceeași voce, destul de monotonă, a unei traducătoare.

De asemenea, am încercat pe cât posibil să evit spicuirea în vizionarea înregistrărilor, lucru care, de ce să nu îl recunosc cu sinceritate, nu mi-a reușit întotdeauna. Concurența cu alte spectacole multipremiate difuzate simultan online și semnate de nume vestite precum Jan Fabre, Kirill Serebrennikov sau Timofei Kuliabin a fost prea mare, înclinând uneori balanța în favoarea unor producții ce nu se aflau în selecția FITS. Acesta este, după părerea mea, unul din dezavantajele majore cu care se confruntă ediția unui festival online. În pofida faptului că programul a fost în întregime reluat noaptea pentru a oferi posibilitatea vizionării și spectatorilor ce trăiesc pe alte meridiane, în alte fusuri orare decât cel european, nu am reușit să rezist la aceste ore nepotrivite pentru Europa Centrală. Un regret în plus că programul a fost difuzat cu strictețe „live” la ore fixe.

Ediția online a FITS m-a găsit după trei luni de vizionări intense, într-un început de saturație datorat streaming-ului în exces. La fel ca majoritatea teatrelor din România, și în spațiul german multe instituții teatrale au recurs la transmiterea online a unor spectacole din repertoriu. Burgtheater, de exemplu, dispune de o arhivă vastă ce acoperă filmări de calitate încă din anul 1952. Călătoria mea teatrală virtuală a cuprins și festivalurile Wiener Festwochen și Berliner Theatertreffen, precum și difuzări ale unor spectacole filmate din Rusia, Anglia sau Italia. Timp de cinci săptămâni am urmărit ediția intitulată „Wiener Festwochen Reframed” difuzată pe pagina festivalului. Interviuri, videouri, discuții în jurul fiecărui spectacol ce nu a putut avea loc – directorul artistic Christophe Slagmuylder le numește „gesturi” – au reușit să reflecte o parte din programul inițial. În ce privește Berliner Theatertreffen, organizatorii au facilitat într-un timp record transmisia online a celei de-a 57-a ediții, adică chiar a celei actuale. Iar pentru a oferi înregistrări de foarte bună calitate, au fost difuzate numai șase producții din selecția celor zece, toate disponibile timp de 24 de ore. Mai mult, fiecare proiecție a fost urmată de discuții pe platforma Zoom cu cei implicați în producție. Iar publicului i s-a oferit posibilitatea să pună întrebări prin canalele Twitter și Chat. Burgtheater a organizat, de asemenea, diferite laboratoare online contra cost: de „actorie”, de scriere dramatică și de dramaturgie. La cel din urmă am participat și eu. O ocazie unică de a arunca o privire în culisele celui mai renumit teatru din spațiul de expresie germană.

Au fost trei luni în care a devenit evidentă diferența de calitate între o filmare profesională, făcută cu mai multe camere video, față de una efectuată dintr-un unghi fix, de obicei frontal. Din păcate am regăsit această lipsă la filmarea producției „În timp ce priveam tavanul, am zărit cerul” de la Opéra din Lyon, difuzat în cadrul FITS. Spectacolul în sine m-a încântat atât din punct de vedere al textului cât și al muzicii. Un demers lăudabil al regizorului Eugen Jebeleanu. Mi-aș fi dorit însă să pot distinge pe ecranul calculatorului mai multe detalii ale decorului, mai multe prim-planuri. La capitolul regrete se înscrie și „Messiah”, spectacolul de operă în regia lui Robert Wilson din cadrul secțiunii austriece fiind difuzat doar pe teritoriul României. Printre revelațiile personale aș menționa, printre altele, spectacolele de dans din Israel și din Belgia, „Paradisul” poetic al lui Eimuntas Nekrosius și „Ur-Hamlet”-ul exotic al lui Eugenio Barba. Ce nu a putut fi, însă, înlocuit în nici un fel de ediția online este atmosfera magică creată de spectacolele de stradă și de întâlnirile cordiale cu alți participanți la edițiile live. Oricât de profesioniste ar fi versiunile filmate, ele nu pot transmite emoția vizionării directe, a legăturii miraculoase creată între scenă și sală, a energiei ce se transmite reciproc între actor și spectator. Şi, totuși…

Varietate, calitate, cantitate, diversitate de genuri și stiluri – Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu și-a păstrat tradiția cu care ne-a obișnuit timp de 27 de ani și în ediția online din 2020, dăruind bucurie și speranță tuturor celor care l-au urmărit în cele mai îndepărtate colțuri ale globului.

Irina Wolf este activă în proiecte culturale transfrontaliere între Austria, Germania, Italia, România și Republica Moldova. Începând cu anul 2014 este consultant al Festival delle Colline Torinesi pentru scena teatrală românească. În calitate de editoare a platformei austriece online „Aurora Magazin“ a scris despre FITS între anii 2009 și 2013 (www.aurora-magazin.at).

*articol publicat în Capital Cultural nr. 22, ediție specială FITSonline 2020