Eu stau pe cea mai animată stradă a Parisului, axa centrală ce leagă Estul și Vestul, strada Rivoli. Ea a fost deschisă de baronul Haussmann în secolul XIX când a reorganizat integral capitala Franței. Strada Rivoli e referința Parisului. De obicei aglo­merația e excesivă, acum și mai mult, de când noua primăriță, o țâcnită, a strâmtat-o pentru a lăsa loc bicicletelor. Rue de Rivoli a devenit un maț ștrangulat! Mașinile își urmează drumul cu încetinitorul, iar pe dreapta, stânga, se fofilează imprudent cicliștii, „trotinetiștii” și alții cu mijloace tehnice și mai sofisticate. În timpul izolării viața s-a oprit. Nimic nu mai mișca în afară de câțiva polițiști pe cai ce făceau de gardă ca să-i amendeze pe recalcitranții refractari la precauțiile Primăriei, strict impuse. Nimeni… Într-o dimineață, când am coborât în fața casei, mă aștepta o balegă seri­oasă de 2 kilograme. Ca în secolul XIX… Dezolat, am privit caii îndepărtându-se și am regretat ambu­teiajele! Un oraș fantomă! Ce e un oraș fără oameni? Îi prefer pe ei, căprioarelor de pe Champs-Elysées și lebedelor de pe Sena! Peter Brook îmi afirma recent: „câtă nevoie avem unii de alții”.

Mie, care am ieșit toată viața, prea mult chiar, la început nu mi-a displăcut izolarea forțată. Obosit de socializare, am gustat temporar refugiul singurătății. Fără nici un sentiment de vinovăție, de trădare a teatrului… teatrul la care, pentru moment, am visat fără să-l mai văd!
În comparație cu alte arte, teatrul implică această plăcere specifică lui care constă în „a fi împreună” pentru a ne bucura – promisiune ambiguă!, de a ne regăsi „singuri printre ceilalți”. Determinare dublă! Solitudine și comunitate. Dezechilibrată, relația a produs progresiv o frustrare. Și ea s-a temperat grație unor călătorii în împărăția umbrelor, aceste spectacole înregistrate, astăzi resuscitate. Invalide, căci ele sunt lipsite de orice prezență fizică, ele însă reactivează aventuri străvechi sau dezvăluie altele, necunoscute, pentru a fi descoperite… Am răsfoit paginile unei biblioteci a spectacolelor în singurătatea unei camere. Musset vorbea despre „teatru într-un fotoliu”, pe care îl agrea, și iată-ne și pe noi, asemenea lui, întorși la noi înșine „într-un fotoliu” pentru „a visa la teatru”. El „rezonează” în noi… solitudinea nu trebuie să ne displacă și, refugiați involuntari în fața ecranelor, trebuie s-o admitem și să o cultivăm, în așteptarea „marii întoarceri”.

Altădată am fi refuzat imaginile online, astăzi însă ne acomodăm cu ele. Și le privim ca pe un câmp de ruine, cu tot ce presupune el ca absență și totodată apel la imaginar. Îmi lipsesc, cert, veci­nul, sala de spectacol, în schimb, hoinăresc între țări și-i regăsesc pe cei ce sunt în viață și pe cei care s-au stins, reuniți grație persistenței aces­tor amprente fantomatice ale teatrului. Retrans­miterea servește ca substituție. Spațiu intermediar care leagă ce a fost de ce continuă să fie! Și, ca de obicei, pierdem și câștigăm…

FITS în ediția 2020 a servit ca remediu și terapie pentru nostalgia unei absențe! Absența comunității teatrale… Dacă efervescența străzii care exalta aventura sibiană era absentă, ca semn de rezis­tență, de necapitulare a intervenit acest gest de revoltă care fu extraordinarul program propus de către Constantin Chiriac însoțit de Vicențiu Rahău și Andrada Cazan! Cum să nu acceptăm teama și cum să i ne opunem, nu plângând, ci lup­tând? Aceasta-i valoarea festivalului pe timp de pandemie.

Zile și seri am vizitat un „muzeu imaginar” cum spunea Malraux, muzeul viu al unui festival …un festival al artelor care asociază teatrul și dansul, spectacolul de stradă și circul. Și grație acestor transmisii online am comunicat mai des ca de obicei cu Andrei Șerban, atent „telespectator” din America sau cu Felix Alexa din România. Cum să nu-mi recunosc plăcerea de a fi discutat cu prieteni japonezi sau canadieni despre festival…și, astfel, ce pierdeam în intensitatea prezenței, câștigam prin extensia difuzării. Cineva, precipitat, relua un loc comun spunând cu dispreț că spectacolele online sunt „floarea artificială” a teatrului. Ele sunt reversul teatrului live, cealaltă față a lui, durabilă și distinctă.

Spectacolele online solicită perspicacitatea privirii, seduc prin revelația detaliului, dar și a deschiderii planetare. Nu l-am văzut niciodată atît de aproape pe Marcel Iureș sau nu m-am bucurat ca acum de un spectacol inaccesibil venit de altundeva, admirabilul Richard al III-lea al lui Silviu Purcărete. Mi-am reactivat memoria privind Frați și surori a lui Lev Dodin pe care îl descopeream la Paris acum trei decenii sau am retrăit uimirea celor Trei surori ale lui Peter Stein, m-am delectat privind Balul mascat al lui Lermontov în regia lui Rimas Tuminas cu zăpezile lui nostalgice sau extraordinarul Tambours sur la digue de la Théâtre du Soleil și poeticele relații între actori și marionetele japoneze…. Dar, dincolo de aceasta, supliment original, satisfacția provenea și din faptul că, prin traducerile admirabile, Festivalul de la Sibiu asuma teatrul ca o practică a cuvintelor, a limbii ce trebuie auzită și înțeleasă. Spectacolele transmise nu erau invalide, ci restituite ca acte de comunicare verbală! Ca amintiri și descoperiri… privind seară de seară spectacolele, am recompus din reminiscențe culturale iluzoriul motiv beckettian al „ Zilelor frumoase”. Oh les beaux jours…

Am profitat de această perioadă de recluziune pentru a regăsi secretele gândirii orale a teatrului de care, fiind aproape de artiști, m-am simțit dintotdeauna atras. Un moment unic l-au reprezentat interviurile realizate pentru FITS cu regizori prieteni. Aveam rendez-vous cu ei și, în ciuda izolării, ne regăseam și împreună vorbeam liberi de orice constrângeri. Eram singuri… singuri! Și poate niciodată n-am fost mai apropiați. Satisfacția de a ne regăsi era reciprocă. Și, motivație a reușitei fu și faptul că acești oameni publici, perpetuu în repetiții și mișcare, care sunt regizorii, erau mai odihniți ca nicicând, mai disponibili ca oricând: ei se mărturiseau fără reticențe, direct, uman! Peter Stein, Krzysztof Warlikowski, Emmanuel Demarcy-Mota, Luk Perceval au vorbit despre proiecte, despre recluziune și refugiul în moștenirea literară… Mi s-a revelat astfel un simptom comun. Neașteptat. Fiecare dintre ei s-a retras în literatura timpului trecut… Warlikowski în Proust, Stein în Joyce, Demarcy-Mota în Ionesco… nu au văzut spectacole sau filme, ci au citit. S-au repliat în literatură și memorie ca paliativ al prezentului. Nu o bănuiam și, recunosc, am fost surprins! Ei n-au căutat noul, ineditul și, asemeni lui Angelus Novum de Paul Klee, comentat de Walter Benjamin, și-au întors privirile înapoi. Către un alt timp, dar nu un alt spațiu și, astfel, au temperat neliniștile lor de azi. Warlikowski a refăcut călătoria în Proust, iar Stein a plonjat în Ulysse… dar nici unul dintre ei nu a privit retransmisiile online. Ei le-au perceput ca un teatru light și au refuzat acest substitut. Noi, spectatorii și câțiva regizori, l-am apreciat, dar ei l-au evitat cu o suspiciune proprie practicianului artizan! Cel mai dramatic partener a fost Pippo Delbono al cărui chip răvășit, coafura nepieptănată și kilogramele supraponderale atestau criza trăită ca o experiență dramatică. Dacă la ceilalți atenția la imaginea personală expusă atesta persistența unui fond de „reprezentare” mediatică, la el impudoarea era proba de­rutei. Dincolo de această imagine.. și azi, îmi răsună încă în minte constatarea deprimată a lui Krzysztof Warlikowski: „Nu suntem indispensabili societăţii astăzi,… experienţa asta va rămâne ca o rană…”. Cât mi-aș dori ca aceste conversații să le pot regăsi!

La FITS am avut rendez-vous cu memoria și nu am eșuat în amnezie! Privind aceste „reluări”, „retransmisii”, „re­pro­gra­mări” evident că am resimțit satisfacția unei… „reîntoarceri” ce ne convinge că trecutul nu e mort și că memoria nu s-a stins. „Timpul regăsit” și nu „timpul pierdut”, pentru a-l parafraza pe Proust.
Festivalul a fost expresia unei revolte și a unei rezistențe. Pe timp de pandemie, în loc de capitulare, el ne-a propus o consolare. Și reușita i-a fost exemplară.

P.S. Dacă am putut urmări FITS-ul fără panica accidentelor tehnologice sau a incompetenței mele, aceasta o datorez și Mihaelei Bartha care mi-a fost un sprijin constant. Acum, la capăt îi mulțumesc.

–

*George Banu este membru de onoare al Academiei Române; a fost recompensat pentru activitatea sa cu marele premiu al Academiei Franceze. Este consultant artistic și moderator al dialogurilor cu artiștii invitați la FITS și coordonator al volumului Convorbiri teatrale – Festivalul internațional de teatru de la Sibiu (ed. Nemira, colecția Yorick 2016).

articolul face parte din dosarul FITSonline- un festival fără frontiere, coordonat de Oana Cristea Grigorescu și realizat pentru ediția tipărită Capital Cultural nr. 22.

cover foto: Richard III_Tokyo Metropolitan Theatre_ ©️ Aki Tanaka