Încălcăm în permanență recomandările de a sta cât mai puțin în fața computerului, ne compromitem sănătatea rămânând lipiți de monitor ore la rând. Mai ales în perioada stării de urgență am depășit de sute de ori normele de activitate online, muncind la distanță pentru a ne câștiga pâinea și urmărind panicați ce se întâmplă în lumea asta devastată de Covid. Ajunsesem, la finele lunii mai, gălbejiți de atâta carantină, istoviți de contactul aproape neîntrerupt cu tehnologiile. Singura modalitate de a ne reveni era să ieșim afară, să încercăm să mai prindem o urmă din parfumul primăverii.
Personal, nu mai suportam o supradoză de viață virtuală și de izolare în casă. Așa că, recunosc, nu am urmărit decât foarte puține spectacole din ediția FITS online 2020. Fizic, nu rezistam să privesc piesele de la început până la sfârșit. Îmi înțepeneau oasele în fața calculatorului, mă ridicam, umblam prin cameră, puneam apă la fiert, de câteva ori uitasem ceainicul pe aragaz, alergam la bucătărie, mă întorceam să privesc spectacolul mai departe, dându-mi perfect seama că varianta online nu-mi transmite decât niște fulgurații, niște cioburi dintr-o creație care în realitate e mult mai frumoasă. Nu ajungea la mine emoția, energia actului scenic, imaginea nu era clară, adeseori mijeam ochii pentru a desluși ceva, aveam senzația că privesc, printr-o crăpătură într-un zid, niște povești care se întâmplă departe-departe. Într-o sală de teatru, ești în interiorul acestor povești, le trăiești împreună cu artiștii și cu oamenii care stau lângă tine în întunericul magic al sălii.
Formulele video ale pieselor îmi par fade, nu cred în teatrul online. Doar teatrul radiofonic e compatibil cu tehnologiile. Cât despre un spectacol de teatru creat pentru scenă, el există doar în scenă, datorită oamenilor vii care îl joacă și oamenilor vii care îl privesc. Teatrul e ca un colț de natură intactă, într-un peisaj de metal, sticlă și plastic. Să nu renunțăm la teatrul adevărat, să nu acceptăm surogatul online.
Faptul că spectacolele au zeci de mii de vizualizări nu înseamnă că au fost urmărite cu atenție și în întregime. Să ne imaginăm o sală de teatru uriașă în care unii vin, alții pleacă, unii intră cu mare întârziere, alții discută cu voce tare în timpul spectacolului, alții întredeschid ușa și o închid la loc, alții se piaptănă, își fac manichiura, zdrăngănesc cești și ibrice ori fac sport pe parcursul piesei. Mare harababură. Ceea ce vreau să spun e că nu sunt pregătită să accept teatrul online, deși solidaritatea artiștilor și a publicului e o valoare de necontestat pe care Festivalul online a transmis-o acum, în vremuri de criză. În general, nu înțeleg încotro ne mișcăm dacă arta, cultura trec total în spațiul virtual. Înseamnă că de noi, oamenii vii, nu mai este nevoie? Sau tocmai pentru că suntem oameni vii e bine să recunoaștem că o ediție online a unui festival extrem de important are destule minusuri și că următoarele ediții nu ar trebui să se desfășoare în computere, ci doar în realitate.
*Irina Nechit, scriitoare, jurnalist cultural. Premiul pentru cartea de critică teatrală „Godot eliberatorul” (ed. Cartier, 1999); premiul UNITEM 2018 pentru cea mai bună piesă contemporană, „Sfaturile Melaniei”; prezentă în antologia „Chișinău. 7 aprilie (teatru-document, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, 2010). Colaborări la revistele „Sud-Est cultural”, „Contrafort”, la ziarele „Jurnal de Chișinău”, „Gazeta de Chișinău”, „Timpul”.
articolul face parte din dosarul FITSonline- un festival fără frontiere, coordonat de Oana Cristea Grigorescu și realizat pentru ediția tipărită Capital Cultural nr. 22.
Cover foto: Alone in Berlin, Thalia Theater Hambur ©️ Krafft Angerer
