Vremea pandemiei ne-a obișnuit în ultima vreme cu întâlniri teatrale înghesuite pe un ecran de ordinator sau, mai grav, de smartphone, și ne-am resemnat pentru că știam că e o soluție temporară, în vreme de criză. Ne-am adaptat așa, dar în același timp am descoperit posibilități noi, pentru că soluția asta trecătoare nu se reduce numai la atât, sub lupa micilor ecrane și în lupta cu toanele internetului. Am descoperit teritorii noi, de investit, de reinventat. Deși, teatrul și dialogul său cu „noile tehnologii” reprezintă un capitol la care se tot scrie de vreo 50 de ani încoace, dacă nu mai de demult. Festivalul de la Sibiu, ne-a anunțat din vreme că nu vom pierde contactul, și că ne vom regăsi. Și într-adevăr am încercat să răspundem prezent și ne-am regăsit și pentru că Festivalul sibian trăiește în noi, de atâția ani la rând, alături de cel craiovean cu planeta Shakespeare la fiecare două primăveri, sau cel Național, în pragul toamnei, la București. Cel puțin pentru mine, care vin de departe pentru a nu pierde suflul teatrului românesc, și pentru că, personal și sentimental, mă simt legată de Sibiu, orașul tatălui meu, și mi se întâmplă adesea să-i caut umbra de adolescent pe străzile din jurul celor două Piețe sau coborând spre vechile fortificații.

Festivalul online a fost un pariu imens, dus la capăt pe mai multe planuri, dar asta e de acum o obișnuință a echipei. A avut totuși de înfruntat un inconvenient important, venea practic la aproape două luni după închiderea teatrelor și după două luni de cură intensă de spectacole online. Tot aici se ascundea totuși un avantaj, legat de structura sa: bogăția și varietatea dosarelor aruncate cu dărnicie pe internet, accesibile pe toate meridianele și la toate orele sau fusele orare. Nu mai era vorba de pus în vitrină spectacole filmate din arhiva teatrului, mărturie a ceea ce a fost, copii palide cu reușite tehnice diferite. Sibiul a avut astfel șansa, prin deschiderea sa internațională, să aibă acces la documente de excepție, filmate de profesioniști, cu subtitrări în două limbi, după caz. În general, engleza e dominantă ca limbă de suport, fenomen general azi în România, mai puțin franceza, deși oaspeții francezi nu lipsesc și sunt parteneri constanți, și mai ales, grație a doi „agenți de influență”, de talie internațională, ca Matei Vișniec și George Banu. Festivalul online m-a ajutat să-i regăsesc pe Emmanuel Demarcy-Mota, Wajdi Mouawad, Ariane Mnouchkine sau Joël Pommerat – al cărui spectacol cu La Réunification des deux Corée rămâne unul din evenimentele Festivalului de care îmi voi aminti întotdeauna cu fior și nostalgie …in illo tempore, când alergam pe străzile Sibiului între spectacole, urcând coasta pe Pietonala Nicolae Bălcescu spre întâlnirile din subsolul Habitus din Piața Mică, loc azi, din păcate, închis, sau fugind să prind naveta pentru Fabrica de Cultură sau pentru Cisnădioara. Versiunea online nu s-a mărginit însă doar la spectacole, nu e nevoie să trec în revistă tot programul, mai ales că nu am văzut și nici nu am putut să văd totul. După ce criterii mi-am ales aceste coborâri în timp, cu speranță spre prezent? Bineînțeles, cele pe care le-am „scăpat”, din diverse motive, ca Francezii după Marcel Proust și multe alte pagini, de Krzystof Warlikovski, spectacol pe care îl ratasem odinioară și la Paris la Chaillot, apoi Singur în Berlin, I și II, al lui Luk Perceval sau Richard al III-lea, japonez, al lui Silviu Purcărete. Aș fi preferat să revăd și Iliada slovenilor, veniți din Ljubljana, în regia lui Jernej Lorenci, un spectacol în ultima seară a Festivalului din 2016, într-o viziune de jazz session, un spectacol violent și necruțător, despre o mânie nestinsă și jarul ce mocnește sub toate civilizațiile. Deși nu l-am regăsit online, amintirea lui persistă în ochii minții mele în același abur al unor seri de neuitat. Un spectacol inedit în Festivalul sibian, dar prezent online a fost opera rock I was looking at the ceiling and now I saw the sky, de John Adams, realizată de Eugen Jebeleanu. L-am revăzut cu aceeași plă­cere ca iarna aceasta la Lyon, puțin înainte de izbucnirea pandemiei. Ediția online s-a încheiat cu un spectacol gran­dios, Messiah lui Handel, în viziunea lui Robert Wilson, pre­zent și el odinioară la Sibiu, dar pe care nu am mai putut să-l văd, victimă a toanelor internetului. Și nu a fost singurul eșec tehnic: tot fug după Prințesa deochiată, cu doi actori pe care-i urmăresc de la o vreme, Ofelia Popii, de care știam ce formidabilă poate fi, în toate ipostazele și pariurile artistice, de la Mefisto la bona tailandeză din Solitaritatea Gianinei Cărbunariu, și Iustinian Turcu, care, foarte tânăr, nu încetează să mă suprindă. Îmi propusesem să-i văd la Bruxelles în iarna trecută, dar greva căilor ferate franceze m-a ținut acasă. Acum, nici de versiunea online nu am avut parte, indisponibilă în regiunea mea – recte Franța. Ciudat, soartă deochiată, ce să mai zic. Iată așadar o altă condiție a spectatorului online, sau cum ar spune Miron Costin, dacă ar fi apucat și el minunile informaticii, că nu este internetul la voia noastră ci noi la voia lui. E minunat că Festivalul de la Sibiu a reușit să păstreze interesul pentru teatru și sentimentul că totul continuă, sau, va continua. E ceea ce tema ediției confirmă, puterea de a crede. Cât despre spectacolele de prestigiu, străine, cu care ne-a obișnuit festivalul, ele vor continua, cu condiția ca frontierele să fie deschise. Și este meritul lui Constantin Chriac, directorul și sufletul festivalului de a fi creat acest imens produs artistic, în afara tuturor normelor.

Pe de altă parte, Teatrul Radu Stanca are statut de teatru național subvenționat și actorii săi sunt protejați, deși lipsa de joc nu le priește. Nu e aceeași situație cu sectorul independent din România, cu tânărul teatru. Și din acest punct de vedere, o comparație cu ce se întâmplă în Franța e utilă. Artiștii francezi beneficiază din 1936, pentru cinema și din 1968 pentru toate sectoarele artistice, de un statut unic în lume, cel al „intermitenților de spectacol”. Adică, dreptul la indemnizații de șomaj, în perioadele când nu au un contract sau nu joacă. Cu condiția să aibă 507 ore lucrate pentru un an de zile. Există cam 110.000 de „intermitenți” în Franța, numărul lor ar fi și mai mare, dar nu îndeplinesc toți criteriul celor 507 ore de lucru anual. Pe 16 martie, în Franța ca și în restul Europei, teatrele, muzeele, toate activitățile artistice au fost oprite cu amenințarea unui șomaj fără indemnizație. Răspunzând neliniștii generale, dar și la multe apeluri ale oamenilor de teatru, președintele Macron anunță pe 6 mai măsuri speciale și declară „une année blanche”, pe scurt, prelungirea drep­turilor la șomaj până în august 2021. Cuvântul de ordine era să ne reinventăm, să căutăm soluții! Azi, se iese treptat din starea sanitară sau de urgență, se deschid cinematografele, muzeele, restaurantele, cu măsuri de precauție necesare, mască și distanța fizică, în funcție de posibilități. Unele teatre au profitat de aceste prime măsuri și anunță spectacole în aer liber sau în săli cu public restrâns și… răsfirat. Se pune deja întrebarea, oare nu ne-am grăbit să interzicem atâtea festivaluri de vară, printre care cel de la Avignon, In și Off, pe toată durata lunii iulie? Thomas Joly, tânărul director al unui centru dramatic național din Angers, pe Valea Loarei, pregătește și declară „o vară teatrală corona compatibilă”. În orice caz, alte teatre mai prudente, de la Comedia Franceză la Théâtre de la Colline, chiar dacă repetă cu ușile închise, se pregătesc pentru deschiderea stagiunii după septembrie. La fel ca și tradiționalul Festival de toamnă, în variantă mai lejeră.

Personal, am petrecut această perioadă nu prea izolată, în continuă legătură pe internet sau telefon cu mulți prieteni, pe toate meridianele, de la Pekin la Los Angeles, trecând prin Paris sau România. De fapt, nu m-am simțit îngrădită nicio clipă. În principiu, am încercat să nu regret ceea ce nu pot să fac, ci să văd cum pot să compensez, ce pot să fac, fiind în același timp conștientă că nu este decât temporar…În Franța e o vorbă, „Chassez le naturel, il reviendra au galop”, inutil de tradus, e o altă variantă a optimismului meu incurabil. Și în această perioadă de trecere, Festivalul de la Sibiu a fost o zonă binevenită!

——

Mirella Patureau: Studii de filologie la Universitatea din București, doctorat în studii teatrale la Paris III Sorbonne, critic de teatru și traducătoare, cercetător asociat THALIM/CNRS, Paris, Franța. Membră SACD (Societatea de Autori și Compozitori Dramatici), Franța, și AICT (Asociația Internațională a Criticilor de Teatru). Specializată în scriiturile teatrale moderne, noile tehnologii pe scenă, și teatrul românesc contemporan, semnează mai multe studii în volume colective, publicate la CNRS Editions și la L’Age d’Homme, scrie în mai multe periodice din Franța și din străinătate articole de specialitate. Publicație recentă: „Voci și chipuri ale realității pe scenele românești”, în Théâtres documentaires, Edition Deuxième époque, Paris, 2019.

articolul face parte din dosarul FITSonline- un festival fără frontiere, coordonat de Oana Cristea Grigorescu și realizat pentru ediția tipărită Capital Cultural nr. 22.

cover foto: Körper Sasha Waltz and Guests ©️ Bernd Uhlig