„Falansterul era o glumiţă în familia mea” - interviu cu Ema Stere

(O introducere în romanul său de debut, Copiii lui Marcel)

de Oana Cristea Grigorescu

Povestirile Emei Stere au apărut în premieră în paginile acestei reviste și suntem, cumva, preveniți asupra tonului caustic, al umorului tranșant, dublat de precizia și bogăția observațiilor de detaliu ale scriiturii sale. În pofida suprafeței restrânse, proza scurtă a Emei Stere pune sub lupă personaje și situații ce recompun fragmentar lumea românească contemporană. Simțim în profunzimile umaniste ale prozei sale potențialul unor dezvoltări arborescente, confirmate de romanul de debut Copiii lui Marcel. Apărut la Polirom în toamnă, romanul a fost recompensat anul acesta cu premiul de debut al editurii Polirom şi cu Premiul Sofia Nădejde pentru debut în proză și lansează o voce ludică în literatura noastră. Trama romanului ne antrenează într-o călătorie grotescă, la limita halucinației, în care realitățile se împletesc cu fantasmele culese din imaginarul colectiv românesc din care se naște o utopică republică agrară. Copiii lui Marcel e în fond povestea salvării în grup, a puterii disperate de a o lua de la capăt, de a reimagina viața și mizele ei, după ratarea individuală, în comunitatea pseudo-familiei „marcelote”. Butada qui s’aime se tacquine descrie relația Emei Stere cu personajele sale și redă ceva din autoironia veselă și tandrețea cu care autoarea privește lumea românească. Răspunsurile interviului – alerte, surprinzătoare, ludice – ne introduc în atmosfera satului buzoian Sânceni, pastișa tragicomică a Scăienului lui Diamandi. Previzibilul eșec al noului falanster plantează în mintea cititorului o veche întrebare: de câtă credință în utopie suntem capabili pentru a reforma lumea aceasta cangrenată?

Care a fost nucleul narativ care a declanşat scrierea romanului Copiii lui Marcel?

Ema Stere: Nu a existat un nucleu narativ clar, mai ales că, în prima seară, eram de părere că scriu o proză scurtă. M-am amuzat foarte mult şi am continuat.
Pentru proza scurtă, mă gândisem la un tată care urmează să-și recupereze fata care a pățit ceva – să o ia acasă, fără întrebări. Era o poveste de iubire între părinți și copii. Dacă tot am continuat să scriu, am lipit aici o obsesie mai veche, privind mutatul la țară și au urmat noi și noi cotituri.

Pentru cititorii români lumea rurală are o importanţă secundară. O considerăm periferică celei urbane, dezirabilă cel mult ca refugiu idilic – a se citi ecologic- în perioada vacanţelor sau la pensie. De ce ai apelat la un falanster agricol pentru salvarea utopică a pseudo-familiei „marcelote”?

Ema Stere: Falansterul era o glumiţă în familia mea, când eram copil. Comuniştii tratau cu mult respect (şi ceva condescendenţă) trista încercare a lui Theodor Diamant de a pune pe picioare un falanster la Scăieni, în 1835. Aflai despre asta la orele de istorie, la învăţământ politic şi la cum se mai chemau toate ororile de cursuri la care erau obligaţi să participe copiii şi adulţii. Falansterul era strămoşul comunismului şi, aşa prăpădit cum se dovedise, îi dădea legitimitate.
La mesele de familie, după ce spuneam toate bancurile cu Ceauşescu pe care le ştiam, glumiţa era: hai să ne întoarcem la falanster! Adică: am greşit pe parcurs, dar hai s-o luăm de la început, că poate acum iese mai bine!
Sigur că, după 1989, lucrurile s-au schimbat. Unii oameni s-au mutat ori s-au întors la ţară şi s-au înfiinţat chiar şi câteva comunităţi. Pe mine m-au interesat acele entităţi (de regulă discrete) în care, pe lângă activităţile lucrative – cultivarea pământului, diverse manufacturi – membrii împărtăşesc o anumită viziune despre lume, despre ei înşişi, despre planetă etc. Formează o enclavă pe care o locuiesc, cât o locuiesc, cu multă satisfacţie şi pasiune.

Ce e pentru autoarea lui acest roman? E un roman poliţist; personajele par conduse de urgenţa recuperării istoriei lui Marcel Serebreakov, a cărui viaţă constituie mitul fondator al grupului. Dar în acelaşi timp, evenimentele se succed în ritmul unui roman de aventuri, amplu ramificat în cele peste 500 de pagini ale cărţii. Finalul ne oferă o surpriză. La capătul revoluţiei agricole de producţie ratate, romanul conturează portretul psihologic al naţiei, revelat de comunitatea marcelotă. Aşadar, e şi un roman cu substrat psihologic?

Ema Stere: Partea poliţistă se trage din poveştile cu persoane dispărute pe care le-am citit ori urmărit prin filme documentare. E incredibil cum se topesc unii oameni, chiar şi azi, lăsând urme foarte întortocheate în minţile/amintirile celor din jur.
Mă bucur dacă se citește cartea ca un roman de aventuri, asta am și vrut! Partea psihologică e documentată destul de riguros în ce privește evoluția grupului în sine, am citit mult în sensul ăsta. Totuși, nu e un tratat. Orice asemănare cu personaje reale etc.

Cum s-a definit identitatea personajelor principale? Până unde controlează autorul destinul personajelor sale?

Ema Stere: Am început cu oameni ca de plastilină, cu care m-am jucat cum am vrut; cu timpul, nu că au devenit mai puțin maleabili, dar unii au sărit de-a dreptul în picioare și duși au fost!
Nu glumesc. Au fost două personaje de care m-am rugat să rămână și totuși au plecat. Nu se mai potriveau, ceva nu mai mergea. A trebuit să le dau drumul.

Grupul e constituit ca eşantion reprezentativ al României oamenilor fără şanse, a oamenilor simpli, marginalizaţi de sărăcie şi de lipsa educaţiei, complementar cu cel al sătenilor. Cum ai controlat diversitatea personajelor, cum le-ai construit identitatea comună de grup?

Ema Stere: Personajele mele sunt multe şi amestecate şi, de regulă, au ajuns într-un punct mort al vieţii şi carierei, dar nu neapărat din lipsă de educaţie şi şanse. Oamenii dau greş în multe feluri şi se trezesc în tot felul de contexte. Tocmai asta m-a interesat: să pun la un loc indivizi diferiţi şi să văd cum şi cât se topesc laolaltă.
Am avut în bucătărie un panou de plută, pe care am fixat mici fotografii cu fiecare (de fapt poze pescuite de pe net), ca să nu pierd socoteala. Nu participă toţi în egală măsură la ce se întâmplă, nici nu s-ar fi putut, dar sunt de faţă şi era important să nu îi uit. În două puncte diferite ale poveştii, i-am invitat special să vorbească: unii m-au uimit şi pe mine.
Ca grup, sigur că acţionează altfel decât separat, au altă energie. Când vorbesc unii peste alţii, sunt mai curajoşi şi mai deschişi decât în mod normal. Împreună sunt mai generoşi, mai agresivi, mai absurzi… Una peste alta, constituie o comunitate, o familie foarte mare, cu norme proprii, limbaj comun şi experienţe/amintiri împărtăşite de toţi.

Personajul feminin principal nu are un nume, dar e „mama fondatoare” a grupului, legitimată de ipotetica existenţă a „tatălui salvator”, Marcel Serebreakov. Cum s-a dezvoltat acest personaj în procesul scrierii romanului?

Ema Stere: Naratoarea – personajul principal – trebuia să fie cât mai simplă, mai lineară, ca să nu paraziteze povestea şi să nu acopere vocea celorlalți. Dar e om şi ea, săraca! Pe alocuri, e lovită de Sindromul Münchausen şi se inventează pe ea însăşi în posturi eroice, altădată a mai uitat ce s-a întâmplat şi, din câte ghicim, nici nu a fost de faţă la toate evenimentele. Important e că nu se lasă, duce povestea la capăt şi scrie, uite, peste cinci sute de pagini!
Altfel, ea își asumă poziția de conducere și are de tras din cauza asta cel mai mult. E o singurătate specială, cea a liderului, care m-a fascinat întotdeauna.

Numele lui Serebreakov, nume cu rezonanţă dramaturgică (vezi Unchiul Vania, Cehov) ne trimite la un personaj pasiv, care motivează în absenţă întreaga comunitate marcelotă. De ce ai ales acest nume, ce destin ascunde el?

Ema Stere: Mă gândisem la un anume personaj din literatura rusă, dar cred că e vorba de mai multe personaje, prin romanele de secol XIX: tânărul intelectual care şi-a făcut studiile în străinătate şi se întoarce la moşia proprie, să îi înveţe pe ţărani cum se face agricultura ştiinţifică. L-am întrebat şi pe Vasile Ernu, care e un connaisseur în domeniu, dar nici el nu şi-a amintit – probabil Turgheniev sau Gogol sau… Soţul meu mi-a spus: Serebreakov? Şi sigur că nu era Serebreakov, dar numele mi-a plăcut întotdeauna şi noile conotaţii mi-au convenit. Povestea s-a schimbat cu totul. Pe urmă s-a schimbat şi mai tare, fiindcă am găsit pe net tot felul de persoane reale cu numele acesta – actori, o pictoriţă, nu în ultimul rând am dat de Victor Serebriakoff, care a fost unul dintre pilonii organizaţiei Mensa, aflată pe atunci la începuturi. Toate aceste coincidenţe au dus naraţiunea pe drumuri noi, complet neplanificate.

Unde îşi are originea oralitatea limbajului? În profesia de jurnalistă radio, în observarea lumii reale, în apetitul tău pentru studiul tipologiilor umane?

Ema Stere: Radioul a fost cu siguranţă o mare şansă pentru mine pentru că m-a obişnuit, uneori m-a silit să ascult. Întotdeauna m-a interesat limbajul: mă atrage o topică răsturnată, o expresie pe care nu am mai auzit-o, un cuvânt pocit. Având şi exerciţiul fonotecării, adică al editării de fişiere audio, mi s-a părut că ajung la o destul de bună înțelegere a oralității.
Pe urmă, sunt foarte atentă pe stradă. Nu îmi notez neapărat ce aud, poate ar trebui, dar mergeam (din păcate la timpul trecut) mult pe jos și asta e foarte folositor. Recomand și transportul în comun.

Ca în orice revoluţie, sacrificiul, moartea sunt probe iniţiatice prin care trece comunitatea în cei doi ani de viaţă în comun. De ce au fost necesare, în cursul falansterului, elementele tragice (fie ele groteşti sau absurde)?

Ema Stere: Că e vorba de un roman de aventuri sau de un film Disney, ştim că există personaje care trebuie să moară pe parcurs! Adaugă suspans, adaugă greutate.
În cazul particular al cărții mele, moartea apare ca să contrabalanseze cumva excesul de viață vegetală – asta a fost intenția cu care am pornit. Plantele cresc, oamenii devin tot mai fragili. Există ideea de sacrificiu, dar și cea de ciclu normal al vieții pe pământ.

Cum spuneai, morțile din carte sunt grotești, sunt absurde, dar cam așa se întâmplă de obicei. Totuși: la ce te aștepți, când te muți pe Dealul Mortului? Romanul abundă în micro povestiri fluent încorporate în carte. Scrii constant proză scurtă, publicată mare parte în Capital Cultural. De unde vine interesul pentru forma scurtă, ce îţi oferă ea compoziţional şi stilistic?

Ema Stere: Citesc cu mare bucurie proză scurtă și sunt scriitori care au reușit să-mi răstoarne lumea cu picioarele în sus, în doar câteva pagini de text. E un loc de libertate și experiment. Idei ciudate, care ar fi obositoare pe parcursul unui întreg roman, funcționează mult mai bine pe spații mici.
Aici vreau să aduc un omagiu și revistei Capital Cultural și în special Oanei Ciucă Lázár, cea care mi-a propus să scriu aici. Reușesc chiar să respect tema numărului, mai mult sau mai puțin. E grozav să faci parte dintr-un proiect atât de frumos, de curajos și de bine formulat, care a pornit sub ochii tăi de la zero și a crescut… și tot crește.
Desigur, ca să funcționeze trebuie să pui și ceva din sângele propriu, oricât de mic ar fi textul. Aduce noroc, vreau să zic.

Falansterul de la Sânceni, satul buzoian cu rezonanţe materne, e scris cu iubire, cu exasperare, cu blazare faţă de neputinţa naţională de a ne croi un destin coerent în istorie? Care e poziţia autoarei faţă de personajele sale?

Ema Stere: Cartea e scrisă, categoric, cu iubire și veselie. Nu știu dacă avem vreo „neputință națională”, doar un mers foarte lent de la o etapă la alta sau de-a dreptul înapoi. Exasperări îmi stârnesc mai degrabă instituțiile, decât oamenii dinăuntrul lor. Cartea mea e plină de personaje în fond simpatice, care luptă cu un sistem sclerozat, tumoral, în care, dacă nu-și găsesc locul, nu le rămâne decât anarhia.
Cam asta e poziția mea.

cover foto: Eugen Oprina

articol publicat în Capital Cultural nr. 25