Din copilărie mi-a plăcut să călătoresc. Cum am crescut am învățat să caut și să ascult povești. În călătoria prin Apuseni, drumurile șerpuite din pădurile dese și dealurile colorate de flori, împodobite pe alocuri cu câte o căsuță te îndrumă spre nenumărate povești.
Pe lângă crângurile împrăștiate prin văi și dealuri, animalele pasc cu clopoțelul la gât și parcă compun o melodie. Totul e pustiu. Din când în când întâlnești câte un locuitor lângă șură, cugetând. Animale blânde în jurul casei nu zic nimic, doar câinii care apără ograda, mereu agresivi la început dar prietenoși la plecare. Pârâul curge în liniște și-ți dă senzația de eternitate. Acestea fac parte din peisajul apusean, iar cu cât intri mai mult în inima sa, emoțiile te cuprind. Poveștile așteaptă să fie împărtășite.
Maria și Lăurean Codrea sunt doi oameni a căror iubire nu încetează nici după 60 de ani. Își trăiesc povestea vieții, cu bune și cu rele. Și-au construit singuri tot ce au acum. „Ne descurcăm cum putem”, ne spune Lăurean. Nu au dat nici o clipă senzația că au greutăți. Cu zâmbetul pe buze și cu credință în suflete au făcut ce au vrut. „Nu am vrut la oraș, tot timpul ne-a plăcut libertatea. Deși, pe vremea comuniștilor era foarte greu. Am muncit mult, dar ni s-a luat și mult, au luat de la cei care muncesc, de la ceilalți nu aveau ce lua”, povestește Lăurean. El a lucrat în mină până când s-a accidentat la picior, iar acum e nelipsit de cele trei cârje. Îi plăcea foarte mult lemnul, așa că s-a apucat de tâmplărie. A confecționat în atelierul său dulapuri, uși, ferestre, pentru tot satul și nu numai. ”Ni, dulapul ăsta eu l-am făcut”. ”Am muncit, nu mi-a plăcut să fur, doar meseria”, ne spun mândru Lăurean. Totul era făcut manual în atelier, m-a uimit perfecțiunea instrumentelor acoperite de praf și rugină. Își amintește cu bucurie de timpul petrecut în atelier și de lucrurile pe care le-a făcut. Am văzut în ochii lui iubire și devotament. A muncit cât mai mult pentru ca soția sa să aibă libertatea să facă ceea ce îi place mai mult – să brodeze.
O femeie mică de statură, slabă. Fața albă cu ochii blânzi, mereu cu zâmbetul pe buze. Ne povestește cu blândețe despre toată munca ei. Nu s-a lăsat până nu a învățat totul, era visul ei din copilărie. „Cine bagă mâța în piept, o să aibă mâini bune de cusut, mi-a zis o mătușă. Mâța era un fel de insectă cu multe picioare”, povestește Maria. Mergea cu vacile de dimineață până seara și broda încontinuu. Vecinii spuneau: „Uite-o pe Măria, iar cu tablele după ea”. Erau ramele pe care desena cu acul icoane și diverse lucruri. Făcea tot ce vedea, se inspira din natură și iubire.
Acum am înțeles ceea ce înseamnă cu adevărat să ai răbdare. A dăruit tuturor din munca sa, la biserici mai ales. Nu a lucrat pentru bani, ci din pasiune. Paturile erau împodobite cu așternuturi unul peste altul, doar cipca se vedea. Un val de culori. Nu știam unde să mă mai uit, îmi fugeau ochii în toate părțile. Mi-au plăcut dedicațiile scrise pe material: „Cu acest buchet de flori, îți dăruiesc inima mea”. Peptini era săculețul unde se punea acul cu ață și pieptenii. Aveam în față o poveste de dragoste cu multe împunsături de ace. Ascultam cu răbdare tot ce mi se povestea, sub mirosul amețitor al plantelor uscate.
Când puneam câte o întrebare, se priveau blând în ochi, aplecau capul amintindu-și de perioada lungă care a trecut. Se sfătuiau calm și cu zâmbetul pe buze. Ea este o femeie serioasă, iar el glumeț. Aveau o singură supărare, nu au avut copii: „Nu a fost să fie, doar bunul Dumnezeu știe”, spune ea. Dar pentru ce să lucrezi atât de mult? „Pentru Dumnezeu. A murit odată, am mișcat-o de câteva ori și s-a trezit. Doar credința în Dumnezeu a ținut-o în viață. A scris cărți de rugăciuni și se roagă în fiecare zi”, povestește Lăurean. M-a făcut să mă bucur mai mult de faptul că pot să călătoresc și să cunosc astfel de povești. O clipă nu a stat jos, după 88 de ani încă mai au putere și vor să muncească, în ciuda problemelor de sănătate. Nu a renunțat niciodată la ceea ce le-a plăcut. Așa au făcut acești oameni, au creeat o poveste de dragoste care va rămâne în inima apusenilor. „Numai luna și o stea știe de dragostea mea”
Apusul se lasă repede, frigul ne cuprinde, iar pâcla acoperă dealurile, lăsând doar linii ondulate. În casă stăm la lumina unui bec, parcă pe jumătate aprins. Nu lipsesc plăcințelele cu brânză și sirop de conuri. Poveștile nu se mai termină. Lampa de petrol, icoane brodate, toate așezate frumos pe pereții îmbătrâniți, mirosul lemnului și al lumânărilor ne duc într-un vis frumos.
foto: Cristian Bîscă
